Semnificația acestui titlu ni se relevă abia spre sfârșitul volumului, la fel de plin de acțiune ca și celelalte. Fiind volumul final, ajungem cumva în același punct din care Elena Greco a plecat cu povestirea, însă mai multe aspecte ne sunt lămurite pe parcurs astfel încât tetralogia să fie completă. Îmi era teamă că voi fi dezamăgită într-o oarecare măsură de deznodământ, însă Elena Ferrante se enumeră în continuare printre povestitorii mei preferați.
În romanul final urmărim viața lui Lenu și a Lilei începând cu vârsta aproximativă de patruzeci de ani și până la șaizeci. Sunt, așadar, cuprinși vreo douăzeci de ani între copertele acestei cărți, douăzeci de ani care vin cu evenimente surprinzătoare, ce au darul de a-i schimba constant perspectiva naratoarei noastre. Acum un adult în toată regula, Lenu trebuie să facă față unor situații dificile printre care moartea unor apropiați și creșterea fiicelor sale. La fel ca în celelalte volume, acțiunea se reia de acolo unde a fost lăsată, nu însă fără divagații sau contemplări intercalate, menite să ne facem să înțelegem starea psihologică a protagonistei noastre la momentul întâmplărilor. Relațiile amoroase cad pe locul doi, iar pe primul loc revine, după două volume în care lucrurile au stat ușor diferit, relația lui Lenu cu prietena ei din copilărie.
Acum cele două sunt vecine în vechiul cartier, dar situația din jur nu s-a schimbat prea tare. Italia trece în întregime prin schimbări socio-politice greu de anticipat, lucru care le afectează în mică măsura viața celor două. De acum o autoare prolifică, Lenu își dedică cea mai mare parte din timp activităților livrești, în timp ce Lila are preocupări diverse, la fel cum a fost dintotdeauna. Cine este fetița pierdută? Aceasta îmi pare a fi o metaforă menită să închege lunga perioadă de timp ce s-a scurs între începutul prieteniei celor două și dispariția definitivă a Lilei. Se creează constant o paralelă între trecut, prezent și chiar viitor, lucru în care Ferrante este expertă, iar legăturile arătate nu fac decât să desăvârșească povestea și să-i sporească dimensiunile universale.
Mi-a fost greu să mă despart de cele două personaje atât de reale și să mă rup de Napoli, așa cum este el descris în carte. Am devorat prima jumătate a cărții cu sufletul la gură și m-am bucurat că destinele anumitor personaje s-au îndreptat exact acolo unde intuiam că vor merge. Am simțit satisfacție în cazul anumitor sentințe și m-am bucurat să observ că niciun fir narativ nu a rămas neterminat, chiar dacă Ferrante a păstrat misterul asupra anumitor aspecte. Această lungă poveste ce se întinde pe parcursul a patru volume m-a fascinat în totalitate și mă bucur că, în cele din urmă, am trăit o poveste cu final fericit în pofida conținutului plin de haos. Poate cea mai importantă conștientizare cu care rămân în urma lecturii este faptul că personajele de tipul Elenei Greco ar trebui normalizate, că toate gândurile pe care ea le-a așezat pe hârtie și felul ei de a privi lucrurile – uneori cu ură, alteori cu teamă, în general căutând calea de mijloc – sunt de fapt perfect umane, dar rareori expuse atât de franc în romane, ca să nu mai menționez viața reală.
Felul în care personajele principale au evoluat era mai mult sau mai puțin previzibil, însă tot m-am bucurat să observ că au ajuns la un anumit echilibru, atât interior, cât și în relația dintre ele. Este oare așa sau Lenu își păstrează până în ultimele clipe ale vieții senzația că Lila s-a strecurat în mintea ei și o controlează de acolo? Iată un alt mister pe care Ferrante l-a păstrat pentru noi, o temă la care putem medita, în timp ce încercăm, drept cititori, să înțelegem de asemenea dimensiunea violențelor și tragediilor despre care am citit în tetralogie. Eu una încă nu pot cuprinde cu mintea o lume care, deși s-a schimbat, a păstrat în ea aceleași nuanțe animalice și lupta pentru supraviețuire.
Ce se întâmplă cu Nino, iubirea din copilărie a Elenei? Ce se alege de fiicele ei? Ce se mai întâmplă în viața Lilei, care este lucrul care o face să dispară definitiv? Știm acest lucru încă de la începutul primului roman, de la începutul seriei de pe HBO, este chiar motorul acestei povestiri care ne produce curiozitatea de a afla ce se întâmplă de la copilărie până la bătrânețe cu cele două femei. Ce se alege de ceilalți din cartier, prietenii din copilărie ai Lenucciei, care pleacă în lume încercând să scape de haosul din trecut? Cum de cele două prietene sfârșesc a fi vecine timp de aproape două decenii? Și care e povestea fetiței pierdute…
Toate aceste întrebări primesc un răspuns final în ultimul volum al Tetralogiei Napolitane. Declar în continuare că este cea mai bună serie pe care am citit-o în viața mea, însă, totodată, pentru mine Elena Ferrante rămâne o povestitoare extraordinară și nu doar o scriitoare pentru că nu-mi pot scoate din minte realismul pe care l-am întâlnit. Nu mă pot convinge că n-am citit o poveste reală, deși multe lucruri – întâlniri, întâmplări, situații – par complet scoase dintr-un film. Poate pentru că sunt sigură că așa e viața. Cert e că aici am văzut o reprezentare a vieții, în general, pe care o voi purta cu mine de-a lungul anilor ca și când ar fi fost povestea mea.
Consider în continuare că seria ar trebui citită de toată lumea pentru că are puțin din toate și, în mod special, datorită umanismului regăsit printre pagini. Sunt complet debusolată de această despărțire, dar, totodată, împăcată cu tot ce s-a întâmplat, la fel ca Elena Greco, cu care m-am identificat profund. Vreau doar să mai adaug ultima propoziție a cărții în încheiere:
“Acum că Lila și-a făcut atât de limpede apariția, trebuie să mă împac cu ideea că n-am s-o mai văd niciodată”.
Un gând despre „Povestea fetiței pierdute – volumul final al Tetralogiei Napolitane – recenzie”