Articole etichetate cu: recenzie

Jurnalul primei mele morți

img_4523

Cartea Ioanei Duda este una dintre puținele cu care am simțit o compatibilitate aproape de 100%, încă de la bun început. Rar mi-a mai fost dat să mă regăsesc atât de bine în cuvintele unui autor, mai ales fiind vorba de un jurnal intim și îmbibat cu cele mai profunde părți ale sufletului uman.
Acțiunea se petrece pe parcursul unei nopți în care protagonista, Valentina, analizează în retrospectivă toate motivele care au dus-o în pragul sinuciderii: de la copilăria plină de traume, la fostul ei iubit, pe care îl părăsise. Un concept original mi s-a părut convorbirea cu îngerul ei păzitor, care poate fi privit și ca un alter ego al Valentinei. În mod evident, bazându-se pe multe flashback-uri, „Jurnalul primei mele morți” este o incursiune incredibil de autentică în viața unei persoane născută cu o sensibilitate aparte, care a trecut prin multe experiențe neplăcute și ajunge să se blameze foarte tare pentru urmele lăsate asupra oamenilor din viața ei. Cel de-al treilea personaj ar fi prietena cea mai bună a protagonistei, Matilda, sufletul ei pereche la modul platonic. Avem astfel parte de un scenariu pictat strict în apartamentul Valentinei, în care intervin direct sau indirect oamenii care au afectat-o și au format-o de-a lungul vieții, fiind expuși prin tablouri bine conturate, profunde și încărcate de o gamă largă de stări sufletești: de la nostalgie, la tristețe și disperare.
Dacă vă întrebați ce fel de mesaj transmite la final o carte în care protagonista este perfect convinsă că urmează să se sinucidă, nu aveți decât să citiți și să aflați pe pielea voastră. Pentru mine, au existat foarte puține relatări în care să nu mă pot regăsi, fiindcă se pare că eu și Ioana Duda avem o grămadă de puncte comune, în mod neașteptat. Pentru mine, Jurnalul… reprezintă o cale spre speranță, spre evoluție, spre iertare și iubire adevărată. Tot felul de lecții pot fi preluate din acest volum incredibil de sincer scris de Ioana, pe care mă bucur că am avut ocazia să o întâlnesc.
Aș zice, așadar, că acest roman îi vorbește direct sufletului și este musai nevoie de o legătură spirituală, de care se prea poate să nu fiți conștienți de la început, pentru a-l putea pătrunde cu adevărat. Eu simt că îmi va rămâne veșnic impregnat în mine, căci e ca și cum aș fi trecut prin toate acele ore direct împreună cu Valentina. Paginile nu au reușit să mă separe de povestea pe care am trăit-o la rândul meu, cum nici eu nu am reușit să mă desprind cu ușurință de ele până ce nu am terminat de citit. Categoric nu este o carte pentru toată lumea, pentru cei care nu au atins niciodată măcar pragul de sus al întunericului adevărat; însă, dacă ai reușit să ajungi la ușă și poate ai făcut chiar un pas înspre ce se află dincolo, Ioana Duda ți-a pregătit un manual cu sfaturi și confesiuni pentru a învăța că nu ești singur, ci doar predestinat să-ți devii propriul zeu.

5

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Departe de mine, departe de tine – pre-recenzie

Dacă ar fi să descriu cartea de poezii a lui Flavius Simion – de altfel debutul său în arta lirică – într-un cuvânt, acesta ar fi „dor„. Continuând iubirea idealizată dar și plină de chinurile specifice din înAltă iubire, volumul său de eseuri, Flavius deschide porțile spre o lume nouă, scrisă în versuri zdrobitoare și plină de înțelesuri ascunse.

Ca orice altă lucrare a sa, cuvintele nu spun o poveste ușor de descifrat la primare vedere, ci te împing să le recitești de câteva ori pentru a pătrunde cu adevărat în sensul intenționat de autor.

În cele 87 de poezii ale sale, Flavius vorbește despre moartea iubirii și felul în care se prezintă rămășițele ei, ca urme imposibil de șters de pe sufletul unui om care i s-a dedicat în întregime. Sentimentul este cel de saturație, de obsesie care a rămas în trecut însă fantoma ei încă bântuie, făcându-te să-ți amintești de cel care erai înainte. „sunt bine, sunt cu mine” rezumă starea de reușită, de supraviețuire a aprigii lupte cu o iubire care a murit pe veci.

Cu fiecare poezie, Flavius ne cufundă și mai adânc în infernul artei sale, proiectând durerea într-un spațiu macabru, un univers greu de pătruns pentru cei neinițiați în tainele sale. Aflându-se constant în poziția omului măcinat de vină, dorindu-și să fi putut schimba lucrurile dar resemându-se într-un final, eul liric impune o grămadă de stări, fiecare profundă și autentică, creând o punte de empatie între autor și cititor. Cred cu tărie că oamenii care nu au suferit din dragoste cu adevărat nu vor putea niciodată înțelege cuvintele lui Flavius, cum bine spune și el: „Cine nu poate înțelege poezia înseamnă că nu a iubit niciodată„, dar pe de altă parte, acest volum de poezii este dovada clară a tuturor culmilor pe care te poate purta iubirea și implicit, durerea. Incapacitatea umană de a da timpul înapoi, tortura de a se întreba cum ar fi trebuit să se întâmple lucrurile pentru a ajunge la un rezultat diferit se regăsesc de asemenea printre rândurile scrise în focul cauterizării rănilor încercat de autor.

Poeziile din acest volum nu sunt în genul celor pe care ți le poți imagina cu ușurință, având în față imaginea perfect ilustrată a descrierilor. Flavius știe să-și facă cititorii să se implice în poveste, să privească în adâncul lor pentru a-și putea regăsi propria viață prin cuvintele sale. Tocmai de aceea consider „Departe de mine, departe de tine” a fi asemenea unui antidepresiv, care îți oferă perspectiva vieții privită dinafara borcanului, cu o stare de răceală, de detașare, de triumf. După părerea mea, scopul tuturor acestor poezii nu este tabloul pictat de depresie în sufletele oamenilor, după ce au pierdut iubirea unui om pe care la rândul lor îl iubeau, ci felul cum inima se reface și începe să bată din nou, cum ochii se deschid spre un alt soare. „Departe de mine, departe de tine” vorbește în principal despre renaștere, despre uciderea sentimentelor care ne țin captivi în noi înșine până la un punct. Viziunea lui Flavius întrece limita clișeică a despărțirilor iar pentru acest motiv, debutul său ca poet îl va propulsa cu siguranță printre alți contemporani de succes.

 

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Resurecție, recenzie

img_1689

Romanul „Resurectie” este unul dintre cele mai emotionante pe care le-am citit pana in prezent. Desi au o tema comuna, nu se compara cu „Oscar si Tanti Roz” si in niciun caz cu „Sub aceeasi stea”; felul in care Flavius a scris despre un baiat bolnav de cancer este mult mai realist, mult mai plin de trairi reale si sunt convinsa ca poate schimba vietile multor oameni care trec prin stari asemanatoare lui Andi, chiar si fara a suferi de aceasta boala.

Andi este un adolescent ce si-a pierdut speranta in viata si orice dorinta de a incerca sa continue sa lupte cu demonii sai. In orice masura ar incerca cei din jur sa il incurajeze, el simte in continuare ca singurul sau scop ramas este acela de a se sinucide. Inca de la primele pagini, depresia cauzata de tragedia situatiei te inunda ca si cititor, intr-atat incat uneori e greu sa continui sa citesti; starile transpuse de catre Flavius in cuvinte sunt greu de suportat, cu atat mai greu cu cat ele sunt autentice si atat de multi oameni se pot raporta la ele. Romanul in sine este un abis in culmile disperarii, este un strigat profund si foarte bine relatat.

Ce motiv va gasi Andi pentru a intelege valoarea propriei vieti? Ce va face in final?
Este atat de greu sa raspunzi la astfel de intrebari chiar si fara contextul romanului. Flavius merge mult mai departe de situatia personajului sau si incearca sa vorbeasca in mod direct cu cititorul, incearca sa ii transmita ca exista suficiente motive pentru care viata merita traita. Cel mai evidentiat dintre acestea este dragostea primita de la cei din jur, care te poate tine in viata indiferent cat iti spun vocile din mintea ta contrariul.

Cum a mai fost spus si inainte, cancerul este un laitmotiv pentru starile de disperare si dorinta de a renunta pe care oamenii le experimenteaza de-a lungul vietii; faptul ca Flavius a reusit sa vorbeasca despre aceste lucruri la o varsta atat de frageda spune foarte multe lucruri despre potentialul sau ca scriitor. Recomand aceasta carte oricui, fiindca nu exista om care sa nu gandeasca la un moment dat in felul in care Andi o face in roman. Lasati-l pe Flavius sa va cuprinda in viziunea lui si la fel ca mine, veti simti cu adevarat – atat durerea, cat si antidotul ei. Cu totii suntem in cautarea acelei lumini care sa ne faca sa mergem mai departe… Flavius ne-o ofera prin „Resurectie”, si mult mai mult de atat.

 

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: