Articole etichetate cu: recenzie

Cimitirul Animalelor, recenzie

img_6660

În comparație cu Carrie, chiar nu pot spune că mi-a plăcut această carte, deși în continuare îi pot recunoaște iscusința lui Stephen King.

Pe scurt, avem o pădure cu voci care manipulează oamenii și îi atrage în Cimitirul Indienilor Mic-Mac pentru a-și readuce la viață animalele de casă și oamenii dragi. Mai mult decât atât, locul are atâta putere încât face „accidente” să se întâmple și potrivește evenimentele cronologic astfel încât rezultatul final să fie cât mai dezastros iar această tradiție să fie păstrată de-a lungul timpului. Ce om poate spune nu acestei tentații, de a câștiga bătălia cu moartea? Așadar, King ne-a redus la univers închis, la o poveste ce se va repeta la infinit în aceeași buclă a orașului Ludlow, lucru de care ajungi să fii conștient pe parcurs și care pentru mine reprezintă un element neatrăgător la orice carte.

Louis Creed, împreună cu soția sa, motanul pe nume Church și cei doi copii se mută chiar în casa din fața Cimitirului Animalelor iar încă din primele clipe, tot felul de nenorociri se abat asupra lor. Un alt personaj important pentru poveste este vecinul de peste drum, Jud Crandall, cel care îi povestește protagonistului tot felul de istorisi din trecut despre oameni care au plătit cu vârf și îndesat pentru faptul că și-au înviat fie animalele, fie oamenii apropiați, folosindu-se de puterile magice păstrate în pădure de către indienii Mic-Mac, pedeapsa cea mai mare fiind chiar faptul că acestea nu se întorceau înapoi sub aceeași formă și spirit dinaintea morții. Louis se îndoiește de sănătatea mintală a bătrânului însă este din ce în ce mai atras de vocea manipulatoare a Cimitirului după ce îi moare mai întâi motanul, apoi fiul cel mic, Gage. Deși perspectiva este obiectivă, ne putem pune cu ușurință în pielea personajului principal, adus pe culmile disperării și făcând tot ce-i stă în putință pentru a-și salva familia… Oare reușește el acest lucru într-un final?

Deși intriga de la care a pornit King la început mi s-a părut interesantă, cel puțin cele 200-300 de pagini din mijlocul romanului sunt de-a dreptul plictisitoare, întreaga adrenalină fiind concentrată în ultimele 100, când Louis trece printre cele mai grele provocări posibile și este cel care schimbă cursul întregii acțiuni. Acest personaj devine un fel de Dumnezeu și afectează destinele mai multor apropiați din Ludlow prin încăpățânarea sa de a se opune puterii Cimitirului, devenind astfel sclavul acestuia. Ca în majoritatea cărților de peste 450 de pagini, există multe detalii inutile, care contribuie mult prea puțin la rezultatul final; nu-mi pot aminti vreo scenă anume care să mă încânte în timp ce citeam această carte, căci de la un moment dat lucrurile devin destul de previzibile.
Pot spune despre construcția romanului că se aseamănă cu „Miasma” de Flavius Ardelean, doar că cea din urmă a fost o carte mult mai interesantă de citit pentru mine. Așadar, Cimitirul Animalelor m-a dezamăgit în multe feluri, de la poveștile lungi și plictisitoare ale lui Jud Crandall, la decizia finală a lui Louis de a perpetua aceleași acțiuni care l-au condus în starea sa finală. Nu m-am putut raporta emoțional în niciun fel, la niciunul dintre personaje, iar din punct de vedere obiectiv, consider că acțiunea a fost mai degrabă monotonă, repetitivă și lipsită de elemente originale. Luând în considerare și faptul că romanul a fost terminat în 1982, totuși sclipirea din arta lui King a ieșit mult mai bine în evidență în celălalt roman al său pe care l-am citit, singurul meu punct de referință până în prezent, „Carrie”.

Nu pot spune că recomand această carte deoarece singura mea emoție în timp ce am citit-o poate fi categorisită drept „suspans”, întrebându-mă mereu dacă vor exista și alt gen de consecințe pentru acțiunile lui Louis înafară de cele suferite de el însuși pe plan psihologic. Voi continua să-i citesc și celelalte romane pe care le dețin în prezent, însă mă așteptam la cu totul altceva de la „Cimitirul Animalelor„… în principiu, la mai multe animale, ar fi putut începe de acolo, din moment ce acesta nu e nici măcar locul exact de unde se trag toate întâmplările din poveste.

3

Categorii: cărți | Etichete: | 2 comentarii

Imagine being more afraid of freedom than slavery

img_6425

Am cumpărat această carte de poezii la mâna a doua pentru doar 1$ de la un magazin din Manhattan iar ce m-a făcut să-mi dau seama cu ușurință că este un volum cel puțin interesant a fost unul dintre versurile pe care le-am surprins la prima răsfoire, parte dintr-o poezie despre lesbianism.

După ce am terminat de citit, am realizat că descrierea de pe spatele cărții cuprinde la perfecție temele abordate în poezii: „ it tackles both personal and contemporary issues of enslavement, sexuality, psychological trauma, and physical abuse„. Opera Pamelei Sneed este puternică, extrem de brutală chiar și într-adevăr scoate în evidență problemele sociale de care se lovesc încă femeile de culoare din suburbiile americane. Locuind în New York în prezent, pot spune că nu este foarte greu să observi diferențele de clasă socială dintre femeile de culoare și cele albe iar gândul că atâtea atrocități sunt în continuare comise împotriva întregii rase fără ca nimeni să nu spună un cuvânt în această privință este doar la o aruncătură de băț mai departe. Autoarea a scris despre muzele ei feminine, despre traumele din copilărie și încercarea de a-și găsi identitatea, de a fi o revoluționară – la fel ca unul dintre idolii săi, Harriet Tubman. Recunosc că nu sunt familiară cu viața dusă de aceasta din urmă, iar Pamela m-a împins să fac cercetări în acest sens pe viitor. Sunt convinsă că foarte multe femei se pot regăsi în cuvintele ce par aruncate la întâmplare printre pagini, dar vibrează de viață și furie, ale Pamelei.

Chiar și fără un context anume, poeziile ei sunt foarte accesibile și consider că autoarea a reușit să facă încă un pas înspre revoluția de care are nevoie întreaga societate americană și nu numai. Comunitatea LGBT, comunitatea persoanelor de culoare, comunitatea copiilor ce au fost abuzați – toate aceste presupuse minorități, tratate cu nonșalanță de o bună parte a societății, sunt lucrurile care stau la baza acestui volum de poezii iar Pamela este doar unul dintre oamenii care refuză să renunțe la a-și duce mesajul mai departe: avem nevoie de o schimbare în atitudine, avem nevoie să ne regăsim cu toții identitățile știrbite pe parcursul vieții. Titlul cărții reprezintă un vers din ultima poezie și se referă la dependența creată între sclav și stăpân, care se aplică atât sclavilor propriu-ziși, care făceau muncile de jos pentru mult prea puțini bani, cât și femeilor abuzate de bărbați, copiilor abuzați de părinți care se întorc totuși acasă fiindcă nu cunosc un stil de viață pe cont-propriu, nu-și pot descoperi aripile cu care să zboare.

Un volum de poezii despre libertatea sufletească care a ajuns direct printre favoritele mele. Dacă puteți face rost de o copie, nu o să regretați această incursiune în sufletul unei femei puternice, ca multe altele.

4

 

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Jurnalul primei mele morți

img_4523

Cartea Ioanei Duda este una dintre puținele cu care am simțit o compatibilitate aproape de 100%, încă de la bun început. Rar mi-a mai fost dat să mă regăsesc atât de bine în cuvintele unui autor, mai ales fiind vorba de un jurnal intim și îmbibat cu cele mai profunde părți ale sufletului uman.
Acțiunea se petrece pe parcursul unei nopți în care protagonista, Valentina, analizează în retrospectivă toate motivele care au dus-o în pragul sinuciderii: de la copilăria plină de traume, la fostul ei iubit, pe care îl părăsise. Un concept original mi s-a părut convorbirea cu îngerul ei păzitor, care poate fi privit și ca un alter ego al Valentinei. În mod evident, bazându-se pe multe flashback-uri, „Jurnalul primei mele morți” este o incursiune incredibil de autentică în viața unei persoane născută cu o sensibilitate aparte, care a trecut prin multe experiențe neplăcute și ajunge să se blameze foarte tare pentru urmele lăsate asupra oamenilor din viața ei. Cel de-al treilea personaj ar fi prietena cea mai bună a protagonistei, Matilda, sufletul ei pereche la modul platonic. Avem astfel parte de un scenariu pictat strict în apartamentul Valentinei, în care intervin direct sau indirect oamenii care au afectat-o și au format-o de-a lungul vieții, fiind expuși prin tablouri bine conturate, profunde și încărcate de o gamă largă de stări sufletești: de la nostalgie, la tristețe și disperare.
Dacă vă întrebați ce fel de mesaj transmite la final o carte în care protagonista este perfect convinsă că urmează să se sinucidă, nu aveți decât să citiți și să aflați pe pielea voastră. Pentru mine, au existat foarte puține relatări în care să nu mă pot regăsi, fiindcă se pare că eu și Ioana Duda avem o grămadă de puncte comune, în mod neașteptat. Pentru mine, Jurnalul… reprezintă o cale spre speranță, spre evoluție, spre iertare și iubire adevărată. Tot felul de lecții pot fi preluate din acest volum incredibil de sincer scris de Ioana, pe care mă bucur că am avut ocazia să o întâlnesc.
Aș zice, așadar, că acest roman îi vorbește direct sufletului și este musai nevoie de o legătură spirituală, de care se prea poate să nu fiți conștienți de la început, pentru a-l putea pătrunde cu adevărat. Eu simt că îmi va rămâne veșnic impregnat în mine, căci e ca și cum aș fi trecut prin toate acele ore direct împreună cu Valentina. Paginile nu au reușit să mă separe de povestea pe care am trăit-o la rândul meu, cum nici eu nu am reușit să mă desprind cu ușurință de ele până ce nu am terminat de citit. Categoric nu este o carte pentru toată lumea, pentru cei care nu au atins niciodată măcar pragul de sus al întunericului adevărat; însă, dacă ai reușit să ajungi la ușă și poate ai făcut chiar un pas înspre ce se află dincolo, Ioana Duda ți-a pregătit un manual cu sfaturi și confesiuni pentru a învăța că nu ești singur, ci doar predestinat să-ți devii propriul zeu.

5

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: