Articole etichetate cu: recenzie

Departe de mine, departe de tine – pre-recenzie

Dacă ar fi să descriu cartea de poezii a lui Flavius Simion – de altfel debutul său în arta lirică – într-un cuvânt, acesta ar fi „dor„. Continuând iubirea idealizată dar și plină de chinurile specifice din înAltă iubire, volumul său de eseuri, Flavius deschide porțile spre o lume nouă, scrisă în versuri zdrobitoare și plină de înțelesuri ascunse.

Ca orice altă lucrare a sa, cuvintele nu spun o poveste ușor de descifrat la primare vedere, ci te împing să le recitești de câteva ori pentru a pătrunde cu adevărat în sensul intenționat de autor.

În cele 87 de poezii ale sale, Flavius vorbește despre moartea iubirii și felul în care se prezintă rămășițele ei, ca urme imposibil de șters de pe sufletul unui om care i s-a dedicat în întregime. Sentimentul este cel de saturație, de obsesie care a rămas în trecut însă fantoma ei încă bântuie, făcându-te să-ți amintești de cel care erai înainte. „sunt bine, sunt cu mine” rezumă starea de reușită, de supraviețuire a aprigii lupte cu o iubire care a murit pe veci.

Cu fiecare poezie, Flavius ne cufundă și mai adânc în infernul artei sale, proiectând durerea într-un spațiu macabru, un univers greu de pătruns pentru cei neinițiați în tainele sale. Aflându-se constant în poziția omului măcinat de vină, dorindu-și să fi putut schimba lucrurile dar resemându-se într-un final, eul liric impune o grămadă de stări, fiecare profundă și autentică, creând o punte de empatie între autor și cititor. Cred cu tărie că oamenii care nu au suferit din dragoste cu adevărat nu vor putea niciodată înțelege cuvintele lui Flavius, cum bine spune și el: „Cine nu poate înțelege poezia înseamnă că nu a iubit niciodată„, dar pe de altă parte, acest volum de poezii este dovada clară a tuturor culmilor pe care te poate purta iubirea și implicit, durerea. Incapacitatea umană de a da timpul înapoi, tortura de a se întreba cum ar fi trebuit să se întâmple lucrurile pentru a ajunge la un rezultat diferit se regăsesc de asemenea printre rândurile scrise în focul cauterizării rănilor încercat de autor.

Poeziile din acest volum nu sunt în genul celor pe care ți le poți imagina cu ușurință, având în față imaginea perfect ilustrată a descrierilor. Flavius știe să-și facă cititorii să se implice în poveste, să privească în adâncul lor pentru a-și putea regăsi propria viață prin cuvintele sale. Tocmai de aceea consider „Departe de mine, departe de tine” a fi asemenea unui antidepresiv, care îți oferă perspectiva vieții privită dinafara borcanului, cu o stare de răceală, de detașare, de triumf. După părerea mea, scopul tuturor acestor poezii nu este tabloul pictat de depresie în sufletele oamenilor, după ce au pierdut iubirea unui om pe care la rândul lor îl iubeau, ci felul cum inima se reface și începe să bată din nou, cum ochii se deschid spre un alt soare. „Departe de mine, departe de tine” vorbește în principal despre renaștere, despre uciderea sentimentelor care ne țin captivi în noi înșine până la un punct. Viziunea lui Flavius întrece limita clișeică a despărțirilor iar pentru acest motiv, debutul său ca poet îl va propulsa cu siguranță printre alți contemporani de succes.

 

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Resurecție, recenzie

img_1689

Romanul „Resurectie” este unul dintre cele mai emotionante pe care le-am citit pana in prezent. Desi au o tema comuna, nu se compara cu „Oscar si Tanti Roz” si in niciun caz cu „Sub aceeasi stea”; felul in care Flavius a scris despre un baiat bolnav de cancer este mult mai realist, mult mai plin de trairi reale si sunt convinsa ca poate schimba vietile multor oameni care trec prin stari asemanatoare lui Andi, chiar si fara a suferi de aceasta boala.

Andi este un adolescent ce si-a pierdut speranta in viata si orice dorinta de a incerca sa continue sa lupte cu demonii sai. In orice masura ar incerca cei din jur sa il incurajeze, el simte in continuare ca singurul sau scop ramas este acela de a se sinucide. Inca de la primele pagini, depresia cauzata de tragedia situatiei te inunda ca si cititor, intr-atat incat uneori e greu sa continui sa citesti; starile transpuse de catre Flavius in cuvinte sunt greu de suportat, cu atat mai greu cu cat ele sunt autentice si atat de multi oameni se pot raporta la ele. Romanul in sine este un abis in culmile disperarii, este un strigat profund si foarte bine relatat.

Ce motiv va gasi Andi pentru a intelege valoarea propriei vieti? Ce va face in final?
Este atat de greu sa raspunzi la astfel de intrebari chiar si fara contextul romanului. Flavius merge mult mai departe de situatia personajului sau si incearca sa vorbeasca in mod direct cu cititorul, incearca sa ii transmita ca exista suficiente motive pentru care viata merita traita. Cel mai evidentiat dintre acestea este dragostea primita de la cei din jur, care te poate tine in viata indiferent cat iti spun vocile din mintea ta contrariul.

Cum a mai fost spus si inainte, cancerul este un laitmotiv pentru starile de disperare si dorinta de a renunta pe care oamenii le experimenteaza de-a lungul vietii; faptul ca Flavius a reusit sa vorbeasca despre aceste lucruri la o varsta atat de frageda spune foarte multe lucruri despre potentialul sau ca scriitor. Recomand aceasta carte oricui, fiindca nu exista om care sa nu gandeasca la un moment dat in felul in care Andi o face in roman. Lasati-l pe Flavius sa va cuprinda in viziunea lui si la fel ca mine, veti simti cu adevarat – atat durerea, cat si antidotul ei. Cu totii suntem in cautarea acelei lumini care sa ne faca sa mergem mai departe… Flavius ne-o ofera prin „Resurectie”, si mult mai mult de atat.

 

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

unde luna acoperă țărâna, recenzie

img_1628

Unde luna acoperă țărâna” este până acum cea mai frumoasă carte de poezie pe care am citit-o. Primul lucru care m-a fascinat, după titlu și copertă, a fost stilul Evei – original și plin de forță. Cuvintele pe care ea le-a folosit nu sunt niciodată prea abstracte, prea greu de imaginat, prea ieșite din sfera comunului, chiar dimpotrivă. Eva a folosit cuvinte puternice, cuvinte mari precum „iubire” și „moarte” și a reușit astfel să-și transpună durerea și amintirile în cele 70 de pagini ale volumului.

Povestea pe care ne-o destăinuie este una dintre cele mai tragice pe care le-am auzit, deși categoric putem doar bâjbâi după adevărurile ei. Eva vorbește despre un iubit mort, care a fost de asemenea părtaș la moartea ei. Ea este de asemenea părtașa propriei sale morți și se simte ca nemaifăcând parte din propriul trup, propria existență; Eva vorbește despre pământ ca despre acasă și ne spune în repetate rânduri că această „țărână” este printre puținele lucruri reale și sigure din viață. Atmosfera, puțin spus sobră, a poeziilor scrise este de fapt o stare de depresie, disperare și spleen pe care nu am mai simțit-o niciodată într-un text atât de grăitor, fără să fie neapărat brutal. Eva vorbește despre iubire și iubiri, despre oamenii pe care îi iubim atât de mult încât ne e suficient să știm că i-am cunoscut și putem muri împreună pentru că nu mai e nimic de aflat despre lume, despre ploaie și lacrimi, despre povești neterminate, despre oamenii care pleacă și ne lasă sufletele în bucăți, despre felul în care rezultatele tuturor acestor acțiuni – ale noastre și ale altora – se înfig în noi ca niște viermi și ajung să ne mănânce pe dinăuntru mai repede decât ne putem da seama. Eva menționează de câteva ori că „a ajuns la acea vârstă” la care simte că toate aceste goluri interioare o întregesc parcă și mai mult; pe de altă parte, într-una dintre poeziile ei, Eva sugerează că noi suntem pur și simplu oameni, născuți din țărână, care se întorc în țărână, iar tot ce este între aceste două elemente reprezintă de fapt esența noastră… sau mai degrabă lipsa ei.

Eva vorbește despre suferințe imense pe care e imposibil să nu le simți, când scrie cu atâta însuflețire despre sângele vărsat, sacrificiile pe care le-a făcut și le-ar fi făcut în continuare pentru cei iubiți, când vorbește despre lacrimile ei ascunse de ploaie și zăpadă, când își dorește doar să se sfârșească pentru că nu mai simte nimic iar apoi povestea de repetă. Cel mai macabru și dureros lucru este imaginea cavoului, simbolul promisiunii încălcate: „până când moartea ne va despărți” spune un lucru cert, pe când iubirea rămâne nemuritoare pentru celălalt; unul dintre ei trebuie să stingă lumina, asta ne transmite Eva. Este sfâșietor să resimți patosul din cartea Evei, care sună ca un elogiu pentru sufletele pierdute, care țipă atât de tare fără să vrea să o facă, care te cuprinde în interiorul ei și nu-ți dă drumul până la final, ca o moluscă… iar apoi te trezești sleit, privești în jur și începi să înțelegi cât de ușor poate muri un suflet, chiar dacă trupul e încă în viață; cartea Evei te pune față în față cu lipsa de sens a tuturor lucrurilor, în special după ce ai luptat și ai pierdut în iubire, în lupta cu propriul sine, în orice, până la urmă.

Personal, am recitit de cel puțin două ori fiecare poezie în parte, pentru că nu reușeam să cuprind cu mintea din prima toate imaginile create de Eva. Deși la prima vedere, cuvintele par așezate jucăuș pe pagină, urmează imediat momentul când înțelegi ce ai în față: poate fi un om mort, care scrie din țărână despre viața anterioară, poate fi o femeie care continuă să spere și îi vorbește sinelui său din trecut – Eva se transpune în toate aceste roluri iar asta e înfiorător. Cred că Eva a reușit foarte bine să cuprindă esența umană în acest volum, tocmai de aceea este o carte atât de răvășitoare. Odată și-odată tot o să ajungem cu toții la aceeași concluzie și mai ales, în același loc…

în țărână.

5

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: