cărți

Iubire, iubire – recomandare

img_1044

Cred că această carte este cea mai frumoasă – estetic vorbind – din biblioteca mea. Grafica realizată de Laura Stoddart reușeste să transmită cu brio mesajele poeziilor și citatelor din carte.
Chiar dacă paginile sunt puține la număr, există totuși secțiuni diferite care se învârt în jurul aceleiași teme: iubirea.
Mari autori ai timpului apar cu diverse viziuni asupra căsătoriei, aventurilor și iubirilor eterne. Este imposibil ca această carte să nu te pună într-o stare bună sau să te facă cel puțin să te gândești la sentimentul care macină sufletul oricăui om, încă de la începutul existenței. Unele mai ironice, altele mai profunde, versurile traduse cu perfecțiune în limba română și proverbele semnate de anonimi dovedesc doar că această discuție se poate întinde la infinit: ce este iubirea, ce nu este, cum ne raportăm la ea.
Cred cu tărie că iubirea este unul dintre puținele lucruri pe care toți oamenii îl au în comun și recomand cu multă căldură această foarte scurtă antologie. O lectură perfectă pentru momentele triste, zilele ploioase sau înainte de culcare – așa cum am citit-o eu. Mai mult decât atât, prin faptul că toți acești autori sunt puși laolaltă de către Laura nu face decât să împingă cititorul să-i cerceteze mai în profunzime. Că doar ce ar fi literatura fără iubire? – din care se nasc toate celelalte lucruri.

5

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

înAltă iubire, recenzie

img_0781

Mereu după ce citeam câteva pagini din romanul lui Flavius simțeam nevoia de a scrie sau a medita cel puțin la relațiile mele din trecut. Cred că acest lucru definește cel mai bine impactul său asupra cititorului: luând contact atât de clar cu viziunea altui om despre iubire, expusă cu atâta sinceritate în cele 150 de pagini, este imposibil să nu îți pui aceleași întrebări existențiale: ce înseamnă iubirea pentru tine, ce ai fi fără ea, cum te-a schimbat de-a lungul timpului?

Flavius vorbește despre relațiile cu diferite fete, ajungând totuși mereu la aceleași două elemente: depresie și artă. Accentul cade mai mult pe etapele post-despărțire decât pe relațiile propriu-zise; stări precum furia, gelozia, blamarea și nu în ultimul rând, durerea, sunt reluate în cele 88 de capitole, cu direcții și intenții diferite. Este lesne de remarcat cât de ușor este să te poți raporta la toate aceste urmări ale unei despărțiri, care alcătuiesc împreună suferința umană.

Pentru mine cel puțin, cel mai important aspect al romanului este mesajul că nu ești singur.

Că oamenii deseori simt că au dat și au pierdut totul, că nimic nu va mai fi la fel vreodată, că iubirea este nemuritoare și mai puternică decât noi, că nu o înțelegem așa cum am vrea, că nu știm cum să o păstrăm în noi până la moarte, că ne pierdem în numele oamenilor în care credem, că dintr-o relație ieși uneori ca parcă dintr-un război. Flavius vorbește despre toate aceste lucruri cu o foarte mare intensitate, firească totuși în contextul dat. Formatul de jurnal este ceea ce face experiența cu atât mai intimă iar romanul în sine, cu atât mai ușor de îndrăgit.

O combinație de eseuri despre dragoste, poezii și confesiuni personale fac din „înAltă Iubire” o încercare reușită de a exprima în cuvinte golul interior cu care rămânem după ce am iubit pe cineva care a plecat. Această întreagă viziune asupra iubirii este hiperbolizată așa cum numai un scriitor ar putea să o facă: poate că oamenii obișnuiți nu simt că universul din interiorul lor este atât de mare, însă Flavius vorbește constant despre cât ar putea oferi din el, fără să se piardă totuși definitiv, ba din contră, întregindu-se în acest fel. Gândurile lui puse pe hârtie reprezintă de fapt adevărata conștientizare a iubirii de calitate superioară, din care rămân amintiri ce continuă să trăiască înăuntrul nostru. Unde un om care a ieșit dintr-o relație ar prefera să uite definitiv totul, ca și când nu ar fi contat în realitate – și e de parcă iese după o oră petrecută la sală, nu în război – Flavius preferă să folosească toată această conștientizare a faptului împlinit pentru a o transforma în artă. De asemenea, romanul poate fi categoric privit și din perspectiva unei persoane care nu a înțeles de ce altcineva nu a putut să se detașeze cu atâta ușurință după despărțite – iată procesul prin care trece un om damnat la o sensibilitate acută.

Personal, am găsit multe puncte comune, chiar dintre cele esențiale, cu privire la dragoste și suferință (cel mai trainic cuplu) în această carte. Cuvintele sunt cele care pot apropia cel mai mult oamenii și de asemenea, îi pot vindeca. Faptul că realizezi că nu ești singur pe lume în lupta ta îți poate da curajul să continui. Cred că Flavius a ajuns foarte ușor la acest rezultat, în timp ce-și pansa propriile răni; asta pentru că este un scriitor autentic și sunt convinsă că va impresiona și cu următoarele sale lucrări. Titlul este de asemenea o alegere foarte bună în raport cu ideile predominante ale cărții: pe de-o parte se referă la iubirea de calitate superioară (eminesciană, aș putea spune) pe care Flavius o pune mai presus de orice, pe de altă parte, descrie mot a mot conținutul cărții.

Mi-aș fi dorit ca romanul să fie puțin mai liniar, din punct de vedere cronologic. Deși întreaga structură se bazează pe flashback-uri, intercalate inevitabil cu gânduri din prezent și chiar adresări la persoana a II-a, relațiile cu cele trei fete despre care a scris Flavius apar tot timpul ca rezultat al unui vârtej, reamintite doar prin prisma căutărilor în interiorul său. Deși iubirea predominantă și menționată în cele mai multe rânduri iese în evidență față de celelalte, cred că Flavius ar fi putut crea niște bariere mai clare între aceste evenimente, pentru a evita aparenta generalizare și repetitivitate a stărilor și gândurilor (deși până la urmă, orice iubire ne lasă tot dezbrăcați, cu noi înșine, căutând aceleași răspunsuri ca întotdeauna); consider că evoluția personajului-narator ar fi putut fi văzută mai clar în acest mod. Pe scurt, eu sunt convinsă că „înAltă Iubire” poate ajunge la inima oricui, în special a celor care se simt singuri și confuzi în lupta lor cu dragostea și amintirile sale.

4

 

Categorii: cărți | Etichete: | Lasă un comentariu

Carrie, recenzie

*Cartea aceasta a fost tradusă de Mihnea Columbeanu, condamnat la 26 de ani de închisoare pentru pornografie infantilă. Traducerea din limba engleză pentru ediția a IV-a, publicată în anul 2014 la editura Nemira este absolut execrabilă și nu încurajez achiziționarea acestei cărți sub nicio formă.

INTRODUCERE

La început nu cunoșteam informații despre acest „traducător”, însă pe parcurs am sesizat mari lacune în ceea ce privește traducerea din engleză în română, în combinație cu stilul oarecum greoi de lectură – complet nepotrivit subiectului abordat și măreției bine-cunoscute a lui Stephen King.

În altă ordine de idei, textul suna mult prea prost pentru ideea pe care o propunea de fapt, așa că m-am întrebat: o fi vina lui King sau a traducătorului?

Așa am ajuns să aflu despre „domnul” menționat anterior, pe care voi fi sigură să-l evit pentru tot restul vieții mele. Aproape că a ruinat această primă întâlnire a mea cu Regele, însă mârșăvia sa nu s-a încheiat cu succes.

ACȚIUNE

Carrie este o adolescentă în ultimul an de liceu. Ea a fost terorizată pe întreg parcursul anilor de școală datorită felului său de a exista, practic; doamna Margaret White, mama Carriettei, este o fanatică religioasă ce și-a impus credințele asupra fiicei sale, de unde reiese teama acesteia de păcat, rugăciunile și hainele bisericoase. Romanul debutează cu scena când protagonista are prima ei menstruație, dar și prima manifestare conștientă a puterilor sale telekinetice. De aici mai este doar un pas până la a se răzbuna pe colegele care au râs de ea atâta timp, cât și pe ceilalți locuitori ai orașului Chamberlain care au refuzat să o accepte ca fiind una de-a lor. Ocazia perfectă? Balul de absolvire, când Carrie are în sfârșit impresia că este respectată de cei din jur.

Oare ce va câștiga: ideologia implantată de mama ei nebună sau dorința fetei de răzvrătire socială dusă la extrem?

PERSONAJE

Carrie este cu siguranță cel mai interesant personaj al cărții, urmată de mama sa, care oferă de asemenea și o imagine de ansamblu asupra trecutului ei și a lucrurilor care au determinat-o să urmeze acest drum al credinței. Un alt personaj relevant ar fi Sue, o colegă de la școală a Carriettei, care însă nu poate decât să privească neputincioasă și să ia uneori parte la ororile prin care protagonista trece datorită diferențelor dintre ea și ceilalți.

Carrie este un copil crescut de un părinte singur și abuziv, care și-a trăit cea mai mare parte din viață sub tutela mamei sale. Singurele lucruri ce nu erau considerate păcate de către aceasta erau rugăciunea, croitoria și satisfacerea nevoilor de bază; pentru orice altă faptă săvârșită fără permisiunea mamei, Carrie era închisă într-un beci și obligată să se roage până ce Dumnezeu o va ierta. Margaret White se blamează tot timpul pentru că nu și-a ucis copilul născut prin păcat, în special datorită faptului că observă puterile supranaturale ale acesteia încă din copilărie. În ciuda acestor brutalități și a lipsei sale de libertate, Carrie este atașată irațional de „momma” ei, chiar și în momentele cele mai drastice. Dacă doamna White nu ar fi existat, Carrie ar fi putut duce o viață normală iar sfârșitul romanului nu ar mai fi fost catastrofal, însă dacă doamna White nu ar fi existat, automat, nici protagonista noastră nu s-ar fi născut.

Aici stă tragedia acestei opere de artă: un element devastator conduce la altul, ca la domino. Niciunul nu poate exista fără cel dinainte, însă fiecare acțiune în parte este justificată iar acest joc aparent infinit se poate sfârși doar într-un punct: odată cu moartea lui Carrie. Sau nu?

Carrie, când îi este permis să fie ea însăși, este dovada clară a umanismului din ea, a inocenței și simplității. Nu puterile ei telekinetice sunt însă lucrul care o dezumanizează, ci felul în care este tratată de ceilalți – în a căror schimbare încetează să creadă. Sue înțelege aceste lucruri mult prea târziu și îi este dat să le ducă mai departe cu ea tot restul vieții. De asemenea, doamna White are și ea o lecție de învățat din toate astea, dar nimic nu se poate schimba cu adevărat după atâția ani de supunere în fața unui concept. Aceste trei personaje feminine nu sunt foarte diferite între ele, întrucât niciuna nu are un comportament rațional. Carrie este singura în măsură să contrazică această afirmație, însă este de asemenea adevărat că mulți nu cred până ce nu văd. Aceasta reușește până la urmă să-și facă vocea auzită, chiar dacă prin cel mai teribil mod cu putință. Anxietatea este cea care o avertizează de lucrul ce are să se întâmple în timpul balului, și din nefericire, intuiește corect. Cred că toți ne-am gândit la telekinezie la un moment dat, și la felul cum am utiliza aceste puteri. Combinația umilinței simțite cu puterile sale este fatală.

Ultimele două personaje foarte relevante pentru acest roman ar fi Chris și Billy, vinovații indirecți ai masacrului inevitabil, și ei de asemenea elevi ai liceului Ewen High, cărora le-a fost însă interzis accesul la bal. Chris este de asemenea cea mai mare bully a Carriettei, iar prețul plătit pentru acest lucru este scump. Relația abuzivă dintre ea și iubitul ei sunt simbolul clar pentru sufletul său negru și plin de ignoranță, reflectându-se prin dorința de răzbunare față de ea însăși, în definitiv. Sunt de părere că la fel de simbolică este și implicarea lor în această dramă: mai devreme sau mai târziu, monstrul din Carrie tot ar fi reușit să iasă la suprafață. Întorcându-mă la protagonistă, Carrie este un personaj în a cărui furie m-am regăsit foarte mult; câți dintre noi nu ar fi acționat la fel dacă am fi avut puterea? De obicei, preferăm să ne limităm la puterea imaginației în astfel de situațiii.

CONCLUZIE

Mulțumiri speciale soției lui Stephen King pentru că a salvat acest manuscris. Nu mi-a venit să cred când am văzut că romanul a fost scris în anul 1974. Temele abordate sunt foarte moderne și sunt convinsă că și stilul de scriere este clar superior celui redat de către traducător.

Din punctul meu de vedere, tema principală este hărțuirea și efectele sale; sincer, m-am bucurat enorm să aflu că oamenii au primit exact ceea ce au cerut atunci când au distrus viața unei fete nevinovate.

 Mi-a plăcut universul creat de King în orașul Chamberlain și felul comun de a fi al oamenilor. „Viața în provincie” a fost dusă puțin la extrem, însă sunt convinsă că există tot felul de astfel de comunități în America și nu numai. Mi-a plăcut felul în care absolut fiecare detaliu menționat a avut un rost mai încolo, cum toate elementele s-au îmbinat perfect și am rămas cu o stare de gol interior și fascinație. Cum spuneam, îmi pare foarte rău că la început m-am lăsat păcălită de traducerea proastă, deși subiectul m-a atras, în special fiindcă urmărisem filmul (2013) înainte. King a mai folosit și tehnica articolelor de ziar și declarațiilor martorilor pentru a descrie evenimentele ce au loc, lucru destul de original dar nu neapărat necesar, din punctul meu de vedere. Ce este cel mai uimitor la acest roman este tocmai naturalețea cu care aceste evenimente sunt relatate, King stăruind totuși asupra motivațiilor personajelor exact atât cât e nevoie. Știu doar că abia aștept să citesc și celelalte romane ale sale, căci acesta a fost de-a dreptul perfect și un must-read pentru orice împătimit al genului (horror/thriller). Atâta timp cât nu pui mâna pe aceeași ediție odioasă ca și mine, eu cred că e imposibil să nu recunoști măiestria cu care a fost clădită „Carrie” și adevărul pe care îl ascunde.

Don’t be a bully, you might get burned.

Categorii: cărți | Etichete: | 1 comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: