Cristina Boncea

După ce am fost impresionată luna trecută de Orașul cu salcîmi, am zis că e musai să citesc cât mai repede și acest volum ceva mai consacrat al lui Mihail Sebastian. Multă lume l-a lăudat și, într-adevăr, am regăsit de la primele cuvinte același stil literar fresh, însă nu îmi place mai mult decât celălalt – poate pentru că „prima dragoste nu se uită niciodată”…

Nu știam la ce să mă aștept când am început să citesc. Suntem plasați din primele pagini în scena unui mic accident, scenă retrăită prin ochii confuzi ai protagonistei pe nume Nora. În stația de tramvai apare un salvator, care se oferă fără prea mare tragere de inimă să o ridice din zăpadă și să o conducă până acasă. După o noapte stranie petrecută împreună, începem să aflăm mai multe detalii despre misteriosul Paul. Romanul nu ne spune însă o poveste de dragoste, așa cum aș fi crezut la început. Este o poveste despre reinventare și chiar supraviețuire, despre depășirea propriilor limite și înfrângerea impedimentelor emoționale care ne țin ancorați în trecut.

În prima parte a cărții îi avem în vedere pe Nora și Paul în viața lor cotidiană, fiecare în singurătatea lui. În partea a doua se întâmplă de fapt transformarea despre care vorbeam, trecerea de la o poveste de dragoste la o poveste despre spiritul uman. Luptele interioare ale lui Paul sunt poate luptele multora. Calmitatea și raționalitatea rece a Norei se regăsesc de asemenea în multe tipare de personalitate și astăzi. Narațiunea are loc între anii 1934-1935. Cele două locuri în care se desfășoară acțiunea sunt Bucureștiul și munții din apropierea Brașovului. „Accidentul” din titlu se regăsește sub mai multe forme de-a lungul povestirii și capătă semnificații diferite. Este un laitmotiv, un motor care stârnește metamorfoza sufletească a lui Paul. Nu mi-e foarte clar cum se schimbă Nora în urma acestei experiențe cu nuanțe de realism magic, însă cert e că ambii protagoniști mi-au fost simpatici și am putut rezona cu ei.

Mihail Sebastian uimește încă o dată prin avangardism. Acum aproape un secol el folosea romgleza în literatură. Șoc și groază! Și totuși a lăsat în urmă cel puțin două romane foarte bine închegate, care transmit mesaje de rang universal, nu doar individual, povești scrise frumos, cu grijă, cu metafore autentice. Probabil și un articol de ziar scris de mâna lui mi-ar fi pe plac. Este clar că am pierdut un mare scriitor, care ar mai fi putut oferi românilor câteva romane la fel de bune pentru devorat. Am spus că tot Orașul cu salcîmi mi-a plăcut mai tare pentru că am rezonat mai bine cu protagonista și întâmplările descrise. În Accidentul, descrierile sunt uneori lente și, recunosc, plictisitoare. Partea uimitoare este că schiatul devine un element extrem de important al poveștii și, citind despre experiențele celor doi pe munte, parcă mă vădeam și eu acolo, parcă aș căuta și eu aceeași senzație de zbor peste zăpezi, de lumină orbitoare și liniște interioară.

Altfel spus, m-au plictisit lungile părți în care Paul își retrăia amintirile cu o altă femeie și descrierile repetate ale munților, descrierile naturii în general. Orașul… mi s-a părut un roman mult mai dinamic și plin de acțiune. Singurul fel în care cele două cărți pot fi comparate este prin intermediul stilului de scriere, la fel de la obiect și totuși poetic. „Accidentul” este mai degrabă o carte despre relațiile interumane în general, despre tristețe, suferință și durere. Mi s-a părut că am întrezărit chiar niște elemente de misticism, ceva puțin supranatural, o nuanță subtilă inclusă de către Sebastian printre rânduri astfel încât să i se pară și cititorului că se găsește într-un vis. Mi-au plăcut de asemenea foarte tare și descrierile orașelor București și Brașov ale vremii respective. Am vizualizat totul cu mare plăcere, combinând cunoscutul meu cu detaliile menționate de autor.

În orice caz, dacă aș ști că ar fi luată în seamă, aș face o petiție pentru ca Mihail Sebastian să fie inclus în programa pentru liceu. Nu văd ce alt autor român vechi ar putea fi mai pe placul adolescenților decât el, cel puțin din câți am citit eu până acum. Dacă nu iei în seamă formatul învechit al cărții (dintre toate edițiile retipărite, nu m-a atras nicio altă copertă), s-ar putea crede cu ușurință că povestea este scrisă din prezent despre ceva din trecut. Atât de actual mi se pare acest autor și atât de multă plăcere îmi face să-l citesc. Cartea a avut de toate până la urmă: suspans, romantism, erotism, implicații psihologice și personaje bine conturate. Nu vreau să stric surpriza nimănui mai departe de atât, dar cred că se poate rezuma totul foarte bine în ultimele fraze ale cărții: „Nora, tu crezi că schiul poate să salveze un om? Poate să schimbe o viață?„.

Ratingul nu este maxim nu din cauză că romanul nu ar fi desăvârșit, bine pus la punct, ci pentru acele momente de stagnare în timpul lecturii pe care aș fi vrut să le pun pe fast-forward. Mă bucur că l-am descoperit pe Mihail Sebastian și abia aștept să-i citesc și celelalte lucrări. Cu siguranță atât scenele de aici, cât și din Orașul… îmi vor rămâne multă vreme întipărite în minte.