Cristina Boncea

Preferința mea pentru cărțile scurte s-a format în timp, în baza anumitor considerente. Odată am primit chiar un comentariu ridicol pe YouTube: „dacă tot îți plac cărțile scurte, de ce nu citești ziare mai bine?”. În acest articol, vreau să vorbesc mai pe larg despre experiența mea cu romanele care depășesc 500 de pagini.

Până în prezent, am citit doar 20 de cărți care depășesc numărul de 500 de pagini. Cea mai lungă carte citită vreodată de mine rămâne Harry Potter și Ordinul Phoenix (870 de pagini), al cincilea volum al binecunoscutei serii, după care m-am și oprit din parcurgerea ei. Câte dintre aceste cărți mi-au fost pe plac? Următoarele cinci:

• Isus din întuneric de Radu Găvan
• Lasă-mă să intru de John Ajvide Lindqvist
• Ochiul lui Nefertiti de Gerald Messadie
• Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett (cu indulgență)
• Jurnal de Jules Renard (carte non-fictivă pe bază de notițe)

Se află vreuna dintre aceste cărți pe lista mea de all-time favorites? Nu. Sunt doar cărți foarte bine scrise. Majoritatea celor 20 de cărți din această categorie au fost citite când eram în școala generală sau în liceu aka când nu aveam un job sau alte responsabilități „de oameni mari”. Prin urmare, disponibilitatea și puterea mea de concentrare erau diferite față de prezent.

Cu toate acestea, în 2022 am achiziționat un număr semnificativ de cărți „mari”, care depășesc numărul de 500 de pagini. Printre titluri se numără: Sticletele și Istoria secretă de Donna Tart, Alegerea Sofiei de William Styron, O viață măruntă de Hanya Yanagihara, Versetele satanice de Salman Rushdie și, nu în ultimul rând, Omul focului de Joe Hill, pe care o citesc în prezent. Am decis să ofer acestor cărți o șansă deoarece am auzit vorbindu-se despre ele de-a lungul timpului și sunt curioasă să îmi fac o opinie. Mai mult decât atât, în urma cercetărilor realizate, par a fi cărți pe gustul meu.

Problema principală pe care o am cu astfel de volume este faptul că sunt consumatoare de timp. De exemplu, am început să citesc Omul focului de pe 13 noiembrie și acum, 26 decembrie, sunt abia la jumătate. În acest timp, am reușit să parcurg alte romane mai scurte. Eu citesc destul de lent și uneori revin de mai multe ori asupra unui paragraf pentru a mă asigura că am înțeles complet (în limita cunoștințelor mele actuale) ceea ce a vrut să transmită. Ca o medie, bazat pe experiența mea de până acum, citesc o carte de 150 de pagini în 3 zile, în funcție și de dimensiunea textului sau cât de captivantă este pentru mine. Altfel fie spus, citesc în jur de 50 de pagini pe zi dintr-o carte scurtă, dar nu se aplică același lucru și la cărțile lungi. De ce?

Pentru că mă plictisesc. Dacă nu este vorba despre un scriitor genial, așa cum mi se pare Radu Găvan, care să schimbe firul narativ sau măcar modul de expunere a poveștii la fiecare câteva zeci de pagini, atenția mea se pierde imediat. Din astfel de motive, uneori mă întreb dacă nu cumva sufăr de ADHD – asta nu explică însă cum de reușesc totuși să duc la capăt anumite lecturi lungi în detrimentul altora.

De ce să nu citesc mai multe cărți scurte și bune față de puține, lungi și nesatisfăcătoare? Categoric nu susțin faptul că orice carte lungă este „proastă” doar în baza numărului de pagini pe care îl are, însă experiența mea mi-a arătat faptul că astfel de romane nu merită atenția mea. Nu citesc doar cărți care au sub 200 de pagini, însă tot experiența mi-a arătat că acestea au un potențial mai mare de a deveni favoritele mele. Din ce am observat prin intermediul cărților traduse la noi, dimensiunea medie este de 350 de pagini, ceea ce mi se pare acceptabil. Cu toate acestea, unul dintre criteriile care mă fac să cumpăr o carte este reprezentat de numărul scăzut de pagini.

Mai există și un alt motiv care îmi influențează preferința și, sincer, cred că are mai mult de-a face cu stilul meu de atașament și modul în care interacționez cu lumea. Am primit recent pe Facebook un comentariu pe care-l citez: „prefer romanele mai dezvoltate, care îmi oferă suficient timp și spațiu pentru a le simți/gândi”. Această afirmație m-a făcut să-mi dau seama că eu prefer bombele emoționale instante, fără prea mult context, deoarece, dacă se „bate apa-n piuă” prea mult, îmi pierd interesul față de o poveste. Prefer începuturile precum cel al romanului Accidentul de Mihail Sebastian, în care ceva deja se întâmplă, iar cititorul este direct implicat în poveste.

Din acest punct de vedere, ceva se întâmplă și în romanul lui Joe Hill pe care îl citesc, însă nu știu dacă era nevoie de 800 de pagini pentru a spune o astfel de poveste. Cu siguranță ca autor este fascinant să petreci un timp îndelungat în povestea pe care o creezi, alături de personajele tale, însă nu mi se pare că sunt la fel de câștigată în postura de cititor. Momentan nu am altă explicație în afară de lipsa mea de răbdare.

Poate că noile titluri din bibliotecă vor avea darul de a-mi schimba opinia și a-mi demonstra că o astfel de experiență poate fi și pozitivă. La finalul anului, numărul de pagini parcurse poate fi identic indiferent de ce cărți alegi să citești. Pe mine mă motivează să termin cărți de citit într-un ritm constant, reușesc astfel să mă dedic în continuare acestui hobby. Până la urmă, nu așa aleg ce să citesc.

Voi ce experiențe aveți cu romanele de peste 500 de pagini?