Cristina Boncea

Sunt indignată că Mihail Sebastian nu a primit mai multe merite nici în timpul vieții, nici post-mortem. Pentru mine, Orașul cu salcîmi este cea mai frumoasă carte scrisă de un autor român pe care am citit-o vreodată și este totodată cea care îmi deschide calea spre scriitorii francezi, preferații autorului.

Ar fi prea facil să spun că romanul conține o poveste de dragoste între tineri, că urmează etapele lor de creștere și conduce către un deznodământ aproape tragi-comic. Eu am descoperit mult mai multe lucruri în lectura mea. Pare a avea la bază povestea iubirii dintre Paul și Virginia, din cartea cu același nume scrisă de Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre, dar cum eu nu am citit-o încă mă voi rezuma la câteva observații personale. Personajele principale sunt, într-adevăr, Adriana și Gelu, doi tineri din orașul D., aflat în apropiere de București. Din câte am înțeles, autorul a intenționat să-i portretizeze în această lucrare pe colegii lui de școală din Brăila și, de altfel, aflăm poveștile de viață ale mai multor tineri din adolescență și până la maturitate. Perspectiva obiectivă a naratorului ne oferă posibilitatea de a urmări parcursul fiecăruia în parte și de a observa cum destinele lor se despart sau ajung să se întretaie.

Totul începe într-o dimineață când, pentru Adriana, înfloresc salcâmii. Aceasta este expresia folosită de ea pentru a marca venirea menstruației și transformarea ei într-o viitoare femeie. Urmând cursurile unui institut francez condus de călugărițe, pudoarea este o rigoare obligatorie, impusă la fel și de societatea românească a anilor ’30. Totuși, noi avem acces și la gândurile ascunse ale Adrianei, care începe să observe schimbările corporale prin care trece, urmând inevitabil și prima iubire. Titlul romanului face referire tocmai la evenimentele ce au loc în provincie (D. este propriu-zis „orașul cu salcîmi”) și ulterior la București, evenimente despre care eu am citit cu sufletul la gură și deosebită încântare. În viața Adrianei apar trei bărbați diferiți, fiecare având rolul său. Narațiunea este mai degrabă concentrată pe spațiul metafizic, pe transcendental și „întâmplările” destinului care conduc spre anumite urmări. Îl consider, așadar, un roman atât romantic, cât și extrem de spiritual și psihologic.

Cel mai tare mi-a plăcut faptul că Mihail Sebastian are un stil poetic, dar și extrem de lucid, așa cum observă și Simion Mioc în introducere. Metaforele pe care le-a folosit m-au impresionat, iar imaginile evocate prin intermediul descrierilor m-au convins că „iată, acesta este un roman scris în spirit universal!”. Cu excepția anumitor detalii temporale care țin de cultura anilor ’30 și în special de mentalitatea socială a acelor vremuri, am impresia că situațiile descrise de autor sunt într-adevăr nemuritoare, că se pot înâmpla oriunde și oricând, indiferent de context, tocmai pentru că e vorba de relații interumane. Am fost surprinsă să văd cât de profund a pătruns autorul în psihologia feminină, cât de bine a descris etapele transformatoare prin care trece o femeie (de la venirea menstruației la primul contact sexual). Mi-a mai plăcut și lipsa cenzurii. Nu a folosit nicidecum un limbaj vulgar, nu e nici măcar un roman erotic și cu toate acestea, Mihail Sebastian a spus lucrurilor pe nume într-un mod literar de înaltă calitate. Nu am mai întâlnit în nicio scriere românească un asemenea echilibru între realism și poezie, care depășește cu brio riscul superficialității, care rămâne între niște limite umane, dar aduce propria sa magie în poveste.

Acțiunile și stările evocate (linia verticală și linia orizontală, cum s-ar zice) au o egală importanță, din punctul meu de vedere, în acest roman. Există și perspectiva lui Gelu expusă la un moment dat, cum că pentru el nu contează decât impresiile, senzațiile, nu faptele efective. Totuși, Orașul cu salcîmi nu poate fi considerat strict un roman psihologic, tocmai pentru că toate acele sentimente ale personajelor nu și-ar găsi o explicație înafara acțiunilor care au loc. Acesta este de asemenea și un roman al maturizării, al plecării de acasă și al depășirii condiției originale, fără a fi vorba de schimbarea clasei sociale per se. Deși diferențele de clasă sunt adesea menționate și au o importanță binecunoscută, aceasta nu e o problemă care să intervină în vreuna din poveștile de dragoste menționate. Adriana ia lecții de pian în privat și demonstrează un talent aparte, ceea ce-l face pe Cello Viorin să o remarce. Acest Cello Viorin este un compozitor născut tot în D., care însă locuiește în București și este un personaj foarte viu, colorat și totuși mereu melancolic. Mihail Sebastian l-a schițat atât de bine încât l-am crezut un personaj real și mi-am dorit să ascult melodia menționată în carte cu urechile mele. Surpriză, însă! Acea melodie de mare importanță care-i apropie într-un fel pe Adriana și Gelu nu există cu adevărat și am aflat că nu sunt singura persoană care a fost surprinsă. Atât de realist am simțit eu romanul.

A existat, desigur, și mirarea că m-am regăsit atât de bine într-un personaj creat acum aproape un secol. Aceasta este măiestria și nemurirea lui Mihail Sebastian, pe care am avut onoarea să o observ în mod accidental sau nu (cartea mi-a parvenit în mod complet neașteptat). Am visat chiar într-o noapte că deschid această carte pe care o țineam fără vreun scop pe noptieră și m-am îndrăgostit de ea de la primele pagini. De mult timp n-am mai devorat cu atâta plăcere un roman, cu atât mai puțin unul scris de un autor român decedat cu mult timp în urmă, în mod asemănător cu tragismul cărților lui. Abia aștept să citesc și Accidentul. Romanul de față nu trebuie considerat tragic însă. Este doar o profundă explorare a sufletului tineresc, femeiesc în principiu, o poveste evocatoare a atâtor altor povești. Este despre căutări sufletești, despre urmarea instinctelor, despre căutarea unor răspunsuri în interior – exact acolo unde se află toate răspunsurile ce merită aflate. Pe mine m-a cucerit cu totul această carte, pot spune chiar că m-a îmblânzit și m-a ajutat să regăsesc în mine o senzualitate inocentă pe care o credeam pierdută.

Nu am decât să-i mulțumesc lui Mihail Sebastian pentru că a scris despre Adriana Dunea, o tânără plină de personalitate și perseverență, care într-un final optează pentru liniște. Romanul conține multe scene frumoase – fie că vorbim despre descrieri ale naturii sau despre împărtășirea unor sentimente și momente intime. Pot doar să intuiesc influențele francezilor în stilul autorului, iar asta mă face cu atât mai tare să vreau să-i citesc pe Gide, Proust și Balzac. Pe Renard și pe Baudelaire (poetul meu preferat, în mod absolut) i-am parcurs deja câte puțin, iar sufletul meu s-a simțit deja înțeles în toată lumina și întunericul său. Același efect l-a avut și Orașul cu salcîmi asupra mea. L-am simțit pe autor foarte aproape, am rezonat profund cu protagonista și alegerile ei, m-a fascinat complet povestea și, indiferent de ce ar fi scris în ultimele pagini, știam de la început că nimic nu are să schimbe ratingul maxim pe care i-l voi oferi.

Mi-ar fi plăcut tare mult să existe un film făcut după această carte, dar nu acum, ci atunci, demult, cum se făceau odată filmele românești alb-negru. Cred că m-ar fi atins mai tare decât Liceenii ar putea-o face vreodată, asta ca o paranteză. Aștept cu nerăbdare să pun mâna și pe celelalte romane ale lui Mihail Sebastian (și în special pe Jurnal) și simt doar nesfârșită recunoștință pentru faptul că am avut un scriitor atât de strălucit printre valorile noastre naționale. Ar fi fost minunat ca Orașul cu salcîmi să fie introdus în programa pentru bacalaureat. Nu-mi imaginez un roman mai potrivit pentru tineri.