Iubire amară, debutul literar al Elenei Ferrante – recenzie

Recenzia mea vine și în urma vizionării filmului realizat în anul 1995 care se intitulează, în original, L’amore molesto. Ecranizarea este destul de fidelă narațiunii din carte, ceea ce m-a lăsat cu și mai multe dubii în privința perspectivei mele. Ce pot spune cu siguranță este că a fost o lectură anevoioasă, care mi-a luat mult timp din cauza felului în care a fost scrisă.

O avem în prim-plan pe Delia, o femeie matură a cărei mamă decedează chiar de ziua sa. Amalia a fost găsită înecată în mare, în apropierea unei case de vacanță pe care o frecventau împreună în copilărie. Astfel, protagonista este obligată să se întoarcă în Napoli pentru înmormântare, însă acolo ajunge să fie prinsă în istorii din trecut, încercând să pună cap la cap lucrurile care au condus la moartea femeii. Un personaj important în acest caz este Caserta – un pseudonim al celui care a fost mai mult sau mai puțin răspunzător de separarea părinților Deliei în copilărie. Se prespune că acesta este amantul (acum vârstnic) Amaliei și cel alături de care și-ar fi petrecut ultimele zile din viață.

Acțiunea se desfășoară pe parcursul câtorva zile, timp în care personajul principal începe să caute în trecut cu din ce în ce mai multă obsesie. Finalul este aproape sfâșietor, întrucât realizează în sfârșit de unde a început toată povestea și care a fost rolul ei în mersul lucrurilor. Am regăsit multe elemente comune cu Tetralogia Napolitană: scârba față de dialect și de oamenii din cartierele mărginașe de acolo, sentimentul de repulsie și plăcere simultană în cazul unui abuz sexual, problemele relaționale cu mama, cât și perspectiva oarecum timidă, conservatoare asupra exprimării feminității în societatea secolului trecut. Prin comparație, volumele tetralogiei sunt mult mai vii, mult mai încărcate de emoție și mult mai clar exprimate în scris.

Cred că lucrul care m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că nu puteam avea în vedere scopul acțiunilor Deliei. Presupun că intenția auctorială a fost aceea de a descrie spirala emoțională prin care trecea, având în vedere propriile conflicte interioare și reapariția lui Caserta în peisaj. Faptul că protagonista se întoarce în locurile sale natale îi stârnește amintiri, dar o și ajută să pună împreună piesele puzzle-ului vieții ei. În teorie, înțeleg de ce romanul a propulsat-o pe Ferrante, stârnind admirația fanilor și conducând la o ecranizare. Pe de altă parte, experiența parcurgerii poveștii în sine – atât în scris, cât și vizual, în cazul filmului – a fost obositoare, plictisitoare și genul de lucru care poate cauza dureri de cap.

Practic, deși nu găsesc argumente foarte solide, cartea nu a fost destul de însuflețită pentru mine. În imaginația mea, totul a rămas blurat, în nuanțe de gri, fără să-mi stârnească mari emoții. Cu siguranță e vorba de o chestie de gust, dar m-a îngrijorat să observ lucrul acesta în comparație cu cât de tare am adorat cărțile tetralogiei. Cu siguranță o voi mai citi pe Ferrante și mă bucur că a avut un debut atât de în forță, scris într-un mod propriu și autentic și că am reușit totuși să duc lectura la bun sfârșit. Nu se enumeră neapărat printre cărțile pe care le-aș considera „bune”, dar mesajul este totodată de impact și cu siguranță multe persoane vor rezona cu stările Deliei. Eu una n-am reușit să fac acest lucru, mi s-a părut un personaj mult prea anost, la fel ca și celelalte. De aici și rating-ul dezamăgitor de mic din partea mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.