Recenzia romanului „Barbă albastră” scris de Amelie Nothomb

Deși de o vreme am încercat să evit cărțile scrise de Amelie Nothomb din cauza slabei lor calități și superficialității stilului auctorial, m-am lăsat păcălită de această frumoasă copertă și posibilitatea că Barbă Albastră ar putea fi totuși una dintre puținele sale romane bune, alături de Antichrista și Să-ți ucizi tatăl. Nu e de mirare însă că m-am înșelat.

Povestea se vrea o rescriere modernă a basmului cu același nume scris de Charles Perault în 1697. În povestea originală, un bărbat aristocrat își ucide primele șase soții și întâmpină probleme când e vorba de cea de-a 7-a. Amelie a jonglat cu acest concept și a creat personajul pe nume Saturnine, un nume foarte frumos de altfel, care locuiește în Paris și se mută cu chirie în casa unui bărbat misterios. Despre acesta deja circulau veștile dispariției ultimelor sale soții, însă protagonista noastră este o femeie curajoasă care vrea să elucideze misterul.

Totul se învârte în jurul unei camere obscure, unde se presupune că Don Elemirio își developează fotografiile și nimeni altcineva nu are voie să intre. Saturnine își dă cu rapiditate seama că dispariția celorlalte femei este strict legată de această încăpere, dar ce se află cu adevărat acolo? Scurtul roman este în mare parte compus din conversațiile celor doi colocatari în timp ce savurează cina împreună, fără a omite sticla de șampanie scumpă din ecuație. Situația evoluează rapid, ca în oricare altă scrisă de Nothomb, iar finalul se vrea a fi apoteotic, fără a avea însă un substrat real (în umila mea opinie).

Cunoștințele de filosofie ale autoarei sunt iarăși puse la bătaie prin diferite referințe prea puțin relevate, însă, cumva, totul ajunge să se învârtă în jurul alchimiei și importanței culorilor. Treptat, protagonista pune lucrurile cap la cap și rezolvă misterul disparițiilor, dar acest lucru nu marchează finalul poveștii. Un aspect important este faptul că Don Elemirio, acest artistocrat care o găzduiește pentru o sumă modică, nu minte niciodată, însă nici nu spune mai mult decât trebuie dacă nu îi sunt adresate întrebările corespunzătoare. A fost cumva interesant să văd cum ajunge Saturnine la concluzia corectă, dar finalul, ultimele propoziții mai exact, păreau „scoase din alt film” – un film de genul Murakami, ceva abstract, care mie personal îmi pare lipsit de substanță.

Prin urmare, aceasta este încă o lectură perfect mediocră, care se parcurge rapid și care are totuși darul de a stârni puțin curiozitatea cititorului. Nu o mai recomand de mult pe Nothomb și totuși parcă îmi doresc mereu să îmi demonstreze contrariul. Cu toate acestea, categoric nu e cel mai groaznic microroman al său, acela fiind probabil Cosmetica dușmanului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.