Am primit această carte de la Dezarticulat pentru recenzie. Mi-a atras atenția foarte mult coperta, care se potrivește exact cu tematica lui Fiastru. Cele 100 de pagini m-au purtat printr-o călătorie despre lucruri care s-au întâmplat cu mai bine de zece ani înainte să mă nasc.
Introducere
Nu am avut nicio așteptare de la această carte, atât doar că îmi imaginam că ar fi interesantă, având în vedere genul de conținut pe care cei de la Dezarticulat îl promovează. Deși este atât de scurtă, mi-a luat trei zile să termin lectura, întrucât mă obosea tema repetitivă, care de altfel reprezintă și elementul de legătură dintre toate fragmentele cărții, a “acelui ceva” care trebuie să apară.
Despre ce este vorba în carte
Vedem totul prin ochii unui copil, lucru care reprezintă un mare atu pentru orice carte citită și se află în topul modalităților mele favorite de expunere literară. De la primele amintiri din copilărie ale autorului până când el ajunge în clasa I, în 1989. Copilăria aceasta a fost marcată de vizite la magazinele universale împreună cu bunica sa, aceste locuri prezentând mai puțin un interes deosebit, cât un motiv de teamă din cauza întunecimii lor.
Naratorul ne povestește despre magazinul Unirea, Cocor, București și altele, despre modul în care acestea erau percepute în anii ’80 și, în special, despre lipsa constantă a stocurilor, lucru care este foarte departe de realitatea noastră de astăzi. Aflăm despre demolarea și edificarea unor noi construcții mai moderne în capitală, despre inaugurarea liniei M2 de metrou și despre cum te puteai descurca într-o societate comunistă.
Toate imaginile, amintirile din această copilărie îndepărtată au pe fundal prezența sau absența unui “ceva care stă să apară”, o teamă constantă a naratorului în diferite circumstanțe. Este interesant să observi care sunt elementele declanșatoare ale acestei temeri, întrucât spune foarte multe despre starea de siguranță a copilului în raport cu exteriorul.
Feedback emoțional
Uneori, m-am oprit din lectură din cauza repetitivității anumitor idei, în principal cu privire la magazinele universale și scările rulante care nu funcționau de cele mai multe ori. Pe de altă parte, cartea te trece ca prin vis de la o stare la alta prin intermediul percepției copilului care descoperă lumea. De la fascinația sa față de firele din tunelul de la metrou la observațiile atente despre cum pătrunde lumina pe geam.
Cu siguranță m-am gândit la propria mea copilărie în timp ce citeam și am descoperit chiar câteva similitudini, deși m-am născut în 1998 într-un oraș mult mai mic decât Bucureștiul. Încă de la începutul lecturii m-am gândit că fiecare dintre noi ar trebui să își radiografieze astfel copilăria, să pună toate amintirile pe hârtie, formând un mozaic de experiențe formatoare. Consider că astfel de mărturii, în special descrise cu simțul artistic al lui Fiastru, pot lua locul oricând unor relicve din comunism care nu i-ar spune prea multe unei persoane de vârsta mea, ce nu a prins regimul.
Îmi plac, dar mă și întristează lecturile de acest tip, cărțile autobiografice care conțin în sine o nostalgie a copilăriei, dar și sumbrul fundal al comunismului, când dorința comună este aceea spre libertare, gândul “să se termine odată!”. Pe de altă parte, mărturiile despre comunism, în special prin ochii cuiva atât de tânăr, mă fac să înțeleg mai bine perspectiva persoanelor care s-au născut cu o generație înaintea mea, reprezintă punctul de legătură între millennials și Gen Z și consider că este extrem de important să înțelegem substraturile propriei noastre istorii.
Ce mi-a plăcut
Cartea este scrisă pe fragmente scurte și capitole aparente, în care se reiau idei similare sub alte forme. Din acest punct de vedere, Tehnologia expunerii universale reprezintă mai mult decât un mănunchi de amintiri aruncate laolaltă tocmai datorită temelor care se repetă și a modului de prezentare. Este o operă de artă în miniatură, o carte ce prezintă evenimente și fapte care produc diverse stări de spirit: de la teamă la încântare și înapoi. Problemele pe care naratorul și le punea erau de natură filosofică, profundă: ce este real și ce este fals și cum știi diferența?
Din acest volum reies numeroase idei, iar acest lucru este o măiestrie în sine: să spui mult cu puțin. Dacă aș vrea să explic o parte din comunism unui copil, i-aș da cartea lui Fiastru spre lecturare. Nu pentru că ar fi vorba despre un mod de expunere infantil, ci tocmai pentru că limbajul utilizat este atât de simplu încât te atinge fără îți dai seama. “Ce a fost nu va mai fi niciodată” este un gând care produce ușurare, în special generațiilor noi, neobișnuite cu astfel de îngrădiri. Pe de altă parte, este la fel de important că amintirile să fie consemnate în acest fel pentru a nu fi pierdută o bucată importantă din devenirea atâtor oameni.
Concluzie
Mi-a plăcut să citesc Tehnologia expunerii universale și m-a inspirat să scriu la rândul meu despre propria copilărie, cea a unui “zillennial”, care se află la mijlocul celor două generații. Este o lectură ușoară cu un conținut greu, care evocă o lume dispărută și ne arată ce a fost înainte să devină ce este astăzi. Subliniez în continuare importanța studierii trecutului, atât cel personal, cât și cel al țării în care trăim pentru a putea avea parte de o continuitate, o evoluție care să ne onoreze.
Un gând despre „Tehnologia expunerii universale | Recenzie literară”