Articole etichetate cu: sponsorizare

Persepolis I – câteva gânduri

Cartea mi-a fost oferită spre recenzare de Editura Art.

Eram sigură că acest roman grafic va fi pe placul meu, din moment ce toți cunoscuții care au citit-o au și lăudat-o, de asemenea. Autoarea a transpus în replicile lui Marji, protagonista noastră, propria poveste a copilăriei sale în Iran, în timpul războiului din anii ’80. Fetița a fost nevoită să vadă cu ochii ei efectele schimbărilor politice din Iran, pornind de la diferențe sociale precum obligativitatea purtării vălului, până la uciderea în masă a sute și mii de oameni care se împotriveau sistemului. Provenind dintr-o familie cu mintea deschisă, Marji a început să se simtă din ce în ce mai singură într-o astfel de lume, din care prietenii ei plecau pe rând în alte țări pentru a-și putea continua existența în pace. Încă din copilărie, autoarea și-a dorit să poată face ceva în privința martirilor, să aducă o contribuție la îmbunătățirea vieții pentru lumea musulmană. Finalul acestui volum este un extrem de trist, care dovedește că dorința de corectitudine și egalitate a oamenilor nu este suficientă pentru a pune capăt unui război.

Cred că volumele grafice ale lui M. Satrapi trebuie neapărat parcurse pentru o mai bună înțelegere a vieții pe care oamenii născuți în anii ’70 și nu numai au trebuit să o înfrunte în Iran, cât și pentru a vedea distrugerile cauzate de război prin ochii unui copil aflat în plină creștere. Lecții de istorie, despre patriotism și distrugerea în masă a unui sistem în favoarea altuia, împreună cu scurte istorisiri triste și personale din familia lui Marji – toate se regăsesc în acest volum cutremurător, plin de replici amuzante și inocența specifică unui copil.

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: , | Lasă un comentariu

Cronica păsării-arc, recenzie

img_9796

Carte primită drept sponsorizare de la Târgul Cărții.

INTRODUCERE

Probabil că același sentiment îl încearcă și cei care termină de citit unul dintre romanele lui Dostoievski: având în vedere că mi-a luat aproximativ o lună să închei lectura, sentimentul cu care am rămas este acela de nedumerire cu privire la necesitatea prezentării atâtor detalii lipsite de legătură cu firul narativ principal. Murakami a mixat în cele trei volume ale Cronicii, după cum bine este descris și pe coperta din spate, cam toate tehnicile literare cunoscute, ducându-ne în direcții foarte diferite și ajungând de fapt la o singură destinație. Pot spune pe de o parte că sunt dezamăgită de deznodământ, dar pe de altă parte, ar fi fost imposibil să lege toate firele narative secundare într-un mod mai potrivit.

ACȚIUNE

Motto-ul pe care se bazează acest roman este, se pare, o frază ce apare repetată de câteva ori pe parcursul său: „faptele s-ar putea să nu fie reale, la fel de bine cum adevărul nu trebuie neapărat să se bazeze pe fapte„. De aici, se construiește aventura văzută din perspectiva lui Toru Okada, un bărbat în vârstă de treizeci și ceva de ani, căruia îi dispar pe rând mai întâi pisica, apoi nevasta. Pe cât de ridicol poate suna această situație, vă asigur că lucruri mult mai incredibile i se întâmplă acestui japonez pe parcursul celor aproximativ 700 de pagini. Are contacte cu diferite persoane, își pierde eul, caută soluții pentru a face bani din moment ce e șomer. Care era varianta de mijloc?! Chiar aici voiam să ajung: În Cronica Păsării-Arc avem de fapt parte de diferite personaje care se luptă cu eurile lor interioare și tot ce urmează rezultă de aici. Firul narativ nu este unul propriu-zis, înafara faptului că Toru încearcă să își recupereze atât pisica, cât și soția, și trece prin încercări grele până a rezolva aceste mistere. Citiți pentru a afla cum reușește să facă acest lucru!

PERSONAJE

Dacă Toru Okada este protagonistul, antagonistul îl regăsim sub forma cumnatului său, politicianul de renume Noboru Wataya. Acesta din urmă îi creează lui Toru o stare de ură profundă prin aroganța sa și puterea emanată, însă motivul pentru această opoziție dintre cei doi se concretizează pe parcursul întâmplărilor. Noboru este fratele soției sale, Kumiko, și are de asemenea o mare putere de influență asupra ei. Numele său este menționat mult mai des decât participarea sa propriu-zisă la dialog.

Un alt personaj important al romanului este Mai Kasahara, pe care am simpatizat-o cel mai tare. Adolescenta are șaptesprezece ani și este vecină cu Toru, cel puțin la început. Pe cei doi îi leagă misterul casei aflată peste drum de ea, pentru care Toru își dezvoltă o obsesie profundă. Mai ajunge apoi să plece din cartier și să îi scrie diverse scrisori, care sincer au fost partea mea preferată din roman. Mi-ar fi plăcut mai tare să citesc despre viața ei decât despre neliniștile lui Toru, deși are și el gradul său de simpatie. Alte personaje secundare ar mai fi surorile Creta și Malta Kano, angajate inițial de Kumiko pentru a găsi motanul familiei. Cei care întregesc „echipa” de oameni care îl ajută pe Toru în atingerea scopului său sunt Nucșoară și Scorțișoară, mamă și fiu, cu povești de viață foarte interesante.

Cu părere de rău spun că absolut toate poveștile de viață ale celorlalte personaje mi s-au părut mult mai interesante decât cea a protagonistului.

CONCLUZIE

După cum spuneam, aproape fiecare dintre aceste personaje suferă de confruntări interioare, în care eurile lor interioare se despart la propriu unul de celălalt, introducându-ne într-un fel de universuri paralele, care însă au repercursiuni și în lumea reală. Detaliile exagerate despre care vorbeam la început se referă tocmai la poveștile de viață ale personajelor secundare, care, deși au fost fiecare încântătoare în felul său, nu au avut vreun rol aparte în firul narativ principal. S-a insistat foarte tare pe povestirile despre Bătălia de la Nomonhan și războiul dus împotriva rușilor începând cu anul 1945, întrucât un alt personaj secundar a jucat un rol important în desfășurarea întâmplărilor de la Manciukuo, confesându-i-se lui Toru, pentru un anumit motiv. De asemenea, Nucșoară și Scorțișoară au propriile lor povești despre acest război de teritoriu, care iarăși nu au un impact real asupra firului narativ.

Cred că cel mai deranjant lucru a fost tocmai pornirea celorlalte personaje de a-i oferi protagonistului întregile lor istorisiri; pe de altă parte, se creează anumite legături între amintirile lor și prezentul lui Toru, care presupun că vrea doar să demonstreze că oamenii sunt cumva interconectați și toate lucrurile se leagă între ele în final, însă ideea nu e susținută de autor în mod direct. Romanul se bazează foarte mult și pe simboluri (ex.: profețiile, pata mov de pe obraz, „casa spânzuraților”, pasărea-arc), al căror rost de asemenea nu l-am văzut. Întreaga poveste sună mai mult ca un fel de epopee, cum de altfel este și numită de către New York Magazine; acțiunile personajelor au impact și asupra altor personaje, chiar dacă nu se cunosc între ele, iar rezultatul final schimbă întreaga lume, într-un fel. Privit din acest punct de vedere, pot admite că Murakami a reușit să lege detaliile istorice și fantastice foarte bine, creând o poveste de succes însă nesatisfăcătoare pentru gustul meu. Am realizat însă că toate personajele sale, cel puțin din cărțile citite până acum, au în comun luciditatea cu care privesc lucrurile. Mi-a plăcut să trăiesc alături de Toru Okada fiecare zi din viața lui plină de necazuri, însă amestecarea realului cu fantasticul nu m-a lăsat cu aceeași impresie ca celelalte romane ale sale.

Pe scurt, Cronica Păsării-Arc are sens doar din punct de vedere epopeic, nu al unul roman propriu-zis;

frustrarea mea a constat în faptul că nu am reușit pe moment să-mi dau seama de ce elementele realiste ale poveștii nu duc la mijloace de acționare la fel de realiste. Cu siguranță acest lucru face parte din stilul personal al autorului, însă am rămas doar cu un sentiment profund de milă pentru Toru Okada, un personaj care efectiv nu s-a ales cu nimic după toate cele prin care a trecut pentru a-și împlini scopul eroic. Este un roman ce presupune un stil foarte concentrat de a citi, fiindcă suntem întâmpinați de atât de multe fire narative distincte care se tot întretaie unul pe celălalt. Îl recomand deci celor care își doresc să pornească într-o lungă și fascinantă călătorie, nu neapărat în interiorul minții umane, ci mai degrabă al destinului. Categoric este o operă importantă a lui Haruki Murakami, foarte complexă, însă destul de previzibilă. El ne spune mai degrabă că viața urmează un traseu ciclic, iar fiecare zi funcționează pe baza principiului răsucirii unui arc.

O carte despre DESTIN, istorie și pierderi. A, și tente sexuale, ca de obicei.

 3

Categorii: cărți | Etichete: , | 3 comentarii

Revedere în Barsaloi, recenzie

img_9795

Am avut placerea de a citi această carte primita de la editura All, unde o puteti cumpara la pret redus aici.

În cel de-al treilea volum scris de Corinne Hoffman, acțiunea este reluată după paisprezece ani de la cartea sa de debut, „Întâlnire cu un masai„. Datorită succesului primelor două cărți și încurajărilor primite de la susținătorii săi, Corinne și-a găsit curajul pentru a se reîntoarce ăn Kenya la familia sa; în această perioadă este de asemenea turnat și filmul bazat pe prima carte și aflăm câteva detalii din spatele camerelor de vedere. Se pare că implicarea autoarei în acest proces nu a fost una prea consistentă, însă a fost mulțumită de rezultat. Corinne vrea să descopere dacă încă mai nutrește aceleași sentimente față de membrii familiei pe care și-a întemeiat-o, printre carte fostul ei soț sambur pe nume Lketinga, fratele său James, mama acestora și mulți alți oameni pe care i-a întâlnit și au ajutat-o pe parcursul șederii sale în Kenya. Întoarcerea sa nu o include și pe fiica Napirai, în vârstă de cincisprezece ani la momentul scrierii acestei cărți.

Corinne are, desigur, multe momente de flashback pe măsură ce înaintează spre satul în care și-a dus cea mai mare parte din trai în timp ce era căsătorită cu Lketinga. Împreună cu doi buni prieteni, unul dintre aceștia fiind editorul ei, Corinne vizitează toate zonele care au impresionat-o la prima ei venire și retrăiește acele sentimente din trecut. Fie că e vorba de spitalul unde i-a dat naștere fiicei sale sau patul pe care a zăcut fiind bolnavă de malarie, de diferite hoteluri unde a stat și restaurante unde a mâncat, de manyatta fostei mamei soacre sau de misiunea care i-a găzduit o bună perioadă din timpul șederii lor, Corinne realizează cât de multe lucruri s-au schimbat în această țară de la ultima ei vizită și cât de mult a evoluat Kenya, urmând stilul european. Autoarea se simte atât impresionată cât și dezamăgită de aceste schimbări apărute în cei paisprezece ani cât a lipsit; pe de o parte se bucură că viețile oamenilor au fost ușurate considerabil, pe de altă parte și-ar fi dorit ca tradițiile să fie în continuare păstrate, împreună cu stările de comuniune cu natura și liniște, fără stresul unei vieți precum a europenilor. Corinne observă cum plasticul și tehnologia au început să fie din ce în ce mai utilizate, înlocuind bijuteriile și kanga purtate în mod obișnuit de către samburi, chiar și în satele mici și sărăcăcioase. Ea menționează constant faptul că pentru ea, tocmai această parte nordică a Kenyei are un farmec deosebit, cu natura și animalele sale și stilul de viață al oamenilor, și că nu i-ar fi plăcut să locuiască în capitală, unde sărăcia și mizeria sunt chiar mai mari decât la sate iar mediul nu este sigur datorită oamenilor și nu animalelor sălbatice, precum în enclavă. Concluzia la care ajunge în final Corinne este aceea că nu ar mai putea duce o viață precum cea din prima sa carte, dar că i-ar plăcea ca și fiica ei să se reconecteze cu membrii familiei sale africane.

Un lucru la care m-am gândit profund pe parcursul lecturii a fost faptul că și Corinne a avut o contribuție substanțială la dezvoltarea modului de viață kenyan, fie și numai cel al familiei sale și a cunoscuților din acea perioadă. După cum bine observă și ea, anumite lucruri s-au normalizat între timp, însă ea a fost cea care le-a introdus inițial în comunitate (de exemplu, mâncarea spaghetelor). Ea este foarte bine primită și chiar așteptată de către săteni, după ce au auzit cu toții despre succesul primei sale cărți și faptul că va exista și un film realizat chiar în mijlocul comunității lor, pentru autenticitate. Așadar, Corinne și echipa ei susțin financiar poate chiar sute de vieți kenyene prin proiectele desfășurate chiar și din Elveția. Cea mai puternică legătură este cea dintre Corinne și mama sa africană, cea care a ajutat-o enorm pe parcursul relației sale cu Lketinga și în creșterea fetiței lor, Napirai. Femeia este portretizată ca fiind foarte înțeleaptă și tăcută, având o aură mistică și plină de mister. James își asumă rolul de translator între cele două femei și nu numai, înlesnind astfel pentru prima dată comunicarea dintre „femeia masai albă” și mama fostului ei soț, războinic sambur.

Corinne și însoțitorii ei urmează un program bine stabilit de vizite și diferite excursii. Autoarea se simte emoționată pe tot parcursul acestor revederi și apreciază constant bunătatea acestor oameni atât de simpli, făcându-le diferite cadouri. Vocea ei este, ca de obicei, preponderent rațională și concisă, analizând cu atenție lucrurile ce se întâmplă în jur și ajungând mereu la aceeași concluzie: dragostea ei pentru acești oameni nu va muri niciodată. Știu că mai există un singur volum din povestea incredibilă a acestei femei, în care probabil fiica sa își va vizita pentru prima dată tatăl. Sunt foarte curioasă cum va decurge și această întâlnire, deoarece aceasta a fost crescută pe teritoriul Elveției, în plin confort, iar vârsta sa este de asemenea apropiată de a mea așa că mi-ar face plăcere să îi descopăr perspectiva. M-am gândit de asemenea cum ar fi dacă aș intra eu în contact cu familia africană a lui Corinne și prin ce stări aș trece în acel moment; deși prima oară, Corinne mi s-a părut cât se poate de irațională, am ajuns să accept povestea ei de iubire și să îi admir curajul și succesul. Recomand toate aceste patru cărți, fiindcă ne deschid ochii în legătură cu viața din Kenya (și probabil alte țări africane, unde situația este asemănătoare) și mai mult decât atât, ne fac să empatizăm cu acești oameni, să conștientizăm faptul că ei sunt reali, chiar dacă stilul lor de viață ni se pare inacceptabil, după standardele noastre de trai. Nu știu care este situația curentă din Kenya, dar cred că e în regulă se presupun că mai are o cale lungă până la modernizarea la nivel european, ceea ce are de asemenea dezavantajele sale, după cum a spus și Corinne. Cărțile pot fi privite ca niște jurnale de călătorie, dar în opinia mea, acestea reprezintă mai mult un mare semn de exclamație pentru culturile ce mor, fiind decimate de epidemii și alte asemenea lacune în sistemul medical și educațional. Cred că ce a vrut Corinne să transmită prin împărtășirea poveștii ei este faptul că există multă frumusețe de care nu suntem conștienți înafara granițelor, atât ale țării în care trăim cât și cele autoimpuse, și trebuie doar să privim totul cu o minte deschisă. Sunt convinsă că am fi la fel de fascinați ca și autoarea dacă am face acest lucru și am avea parte de povești de viață la fel de uimitoare.

O serie de cărți despre părăsirea zonei de confort, dusă la extrem și transformată în artă: fie și numai cea de a trăi.

3

Categorii: cărți | Etichete: , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: