Blestemați, recenzie

img_7554

Aceasta este prima carte din trilogia cu același titlu. Cel de-al doilea volum se numește “Apocalipsa” și a fost publicat la aceeași editură în 2013.

Trebuie să spun că această lectură a fost pe cât de plăcută, pe atât de zdruncinată. Printre primele mele gânduri a fost și cât de mult mi s-a părut că atmosfera seamănă cu cea din Ed, Edd și Eddy, de pe dealul cu multe gunoaie și lucruri abandonate dar această observație este strict cea a unei persoane crescută în generația ’90, presupun. Cel mai pe scurt, avem parte de mult iad, locul unde se desfășoară cea mai mare parte din activitate iar protagonista este Maddie și are treisprezece ani.

Ceea ce face viața să fie iad e ideea oamenilor că ar trebui să fie rai” este o mantra repetată de către Maddy pe tot parcursul romanului. Părinții ei sunt constant aduși în discuție, fiind niște foști hipioți care sunt acum foarte celebri la nivel internațional, foarte fixiști și mult prea ocupați pentru a-i oferi lui Maddie altceva înafară de bunuri materiale. Astfel, Maddie a crescut urând superficialitatea, fiind foarte cinică cu privire la orice însă dorindu-și totuși să fie plăcută celor din jur, în special unui anumit personaj. În Blestemați avem moartea privită ca pe o renaștere, o reinventare, o altfel de continuare a vieții.

Dacă v-ați imaginat vreodată o puștoaică de treisprezece ani bătându-l măr pe Hitler în iad, categoric asta e cartea perfectă pentru voi.

Fiecare capitol începe cu un monolog la persoana a II-a de la protagonistă către Satan și multe dintre acestea se bazează pe flashback-uri din viața de muritoare a lui Maddie, care a murit într-un fel original dar și tragicomic, la fel ca George din serialul Dead like me – o altă comparație pe care nu mă pot abține să nu o fac. Recunosc că mereu am fost pasionată de povești care prezintă incursiuni în viețile morților. Totul merge foarte linear până într-un anumit punct, îți poți face niște idei clare în legătură cu direcția în care ar putea merge acțiunea dar trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut deloc ce a făcut Chuck cu finalul.

Maddie își găsește niște prieteni în iad, începe să se obișnuiască și apoi o grămadă de lucruri se întâmplă în lanț și situația se schimbă, chiar după ce se împăcase cu acest gând și noua ei existență. Iadul este prezentat ca un cartier mărginaș de care nu a mai avut nimeni grijă iar locuitorii săi variază de la personalități istorice la victime colaterale ale ororilor din diverse secole. Dacă pentru prima jumătate a cărții am dat paginile însetată să aflu cât mai multe detalii despre viața în iad, comparațiile dintre existența de dinainte și după moarte și mai ales, felul cum a murit protagonista, după anterior menționatul punct culminant recunosc că m-am simțit puțin pierdută. Deși la un moment dat simțeam că citesc ceva scris de mine însămi, nu mă așteptam ca intuiția mea să fi avut dreptate iar acțiunea să fie așa de previzibilă.

Halloween-ul obligă toți morții din iad să se costumeze în persoanele care erau înainte de a muri și să iasă printre ceilalți muritori, până la miezul nopții. Aceasta este scena finală, după care acțiunea se continuă în volumul doi, pe care nu sunt sigură că vreau să-l citesc. Deși la nivel de stil Chuck nu avea cum să mă dezamăgească, combinând toate elementele care-mi plac mie la o carte – nihilism, moarte, Satana -, tind să spun că e chiar copilăresc și greu de luat în serios ce se întâmplă în ultimele pagini și nu văd cum ar putea salva situația volumul următor. Dacă aș putea da o notă doar pentru prima parte, ar fi cu siguranță mult mai mare însă voi încerca să fac o medie în acordarea punctajului. Ce nu mi-a plăcut deloc este chiar banalitatea încheierii, modul de rezolvare aparentă a conflictelor și chiar aerul de roman YA tipic; consider că se putea întâmpla ceva mult mai șocant, neașteptat și potrivit restului acțiunii, refuz oarecum să cred că a avut loc în modul descris de autor.

Recomand cartea celor în căutare de ceva relaxant, foarte comic, dulce pe alocuri, nu foarte solicitant și totuși, cool.

2

 

 

Categories: cărți | Tags: | Leave a comment

UPDATE: Autori și cărți preferate

M-am gândit că ar fi și cazul să fac această postare, căci s-au schimbat aproape drastic lucrurile față de ultima oară. Sunt în sfârșit mulțumită de cărțile pe care le citesc, fiindcă nu mai există niciuna care să mă lase la fel cum eram înainte de a o citi; impactul fiecărei lecturi se resimte, după ce am început să achiziționez un tip de literatură spre care aspiram de altfel dintotdeauna, dar nu mă simțeam pregătită să-l cuprind. Aș vrea să vă vorbesc așadar despre noile nume și titluri care m-au influențat în ultima perioadă, căci în acest gen vor fi categoric și descoperirile mele ulterioare, direcția în care voi merge pe toate planurile. Iac-așa:

  Julian Barnes, fruntaș. Am ajuns în punctul în care sunt destul de sigură că orice aș citi scris de acest geniu tragicomic, voi fi pe deplin captivată de cartea respectivă, fie ea de ficțiune sau non-ficțiune. Am început cu Trois, am continuat cu Niveluri de viață și am revenit la continuarea primei cărți, Iubire etc. Deși poveștile sunt oferite, perspectiva și stilul sunt aceleași: uimitoare, lucruri la care nu m-am gândit niciodată în acest fel, o gură de aer curat. Nu pot spune că vreunul din titlurile menționate a reușit să ajungă printre preferatele mele însă mai am alte zece cărți în bibliotecă din care să aleg. E imposibil să nu fie vreuna de cinci steluțe! Oricum, știu că Barnes e garantat să-mi placă, e un autor al cărui nume îmi tresaltă inima când îl văd înscris pe un volum (pe care trebuie neapărat să-l am, nu-i așa?) și mai e doar un pas până să îi creionez un întreg portret, să fiu o adevărată cunoscătoare și să nu mă mai satur de deliciile sale literare, ironia fină și tristețea profundă, atât de sincer redată.

img_5051

Ca să sar de la una la alta, o nouă carte pe lista preferatelor mele a ajuns în acest an Rockstar de Cristina Nemerovschi. Bineînțeles că ea a rămas pe lista mea de favoriți de când am descoperit-o, acum vreo șase ani, însă ultima ei creație m-a lăsat cu mâinile încleștate pe pagini și deja mi-e frică să aflu cum va fi următoarea, “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată“, promisă tot anul acesta. Cam asta e mereu teama mea cu Cristina: dacă scrie o carte mai bună ca ultima?! Ce fac atunci, mă simt ca o trădătoare. Legat de Rockstar însă, elementul cel mai dătător de viață pentru mine a fost metafora aceea a protagonistului, că noi toți influențăm câte puțin alți oameni ca noi, care la rândul lor influențează pe alții și astfel avem parte de o lume mai bună. Pe acest principiu se și bazează cartea, idoli influențați de alți idoli, rockstar-uri, și mi s-a părut briliant. Nu o pot lăuda destul pe Cristina dar sunt convinsă că tot ce va mai scrie va fi un nou punct de referință pentru mine, într-un fel sau altul, va impacta o schimbare și asta e tot ce poți cere de la o carte și un autor bun.

Mai departe, deși cred că v-am înnebunit deja, nu-l pot lăuda destul nici pe Vladimir Sorokin, de la care am citit deja două cărți și mai alte două necitite în bibliotecă. Sunt unii autori pe care simt nevoia să-i conserv, să nu le deschid cărțile cu sete din prima, pentru că oricum știu că voi iubi orice stă scris acolo. E cazul și autorilor menționați anterior, desigur. Nu vreau să distrug corola de minuni a lumii, despre asta e vorba, mi-e teamă să nu cumva să mânjesc, cu intelectul meu încă în formare, o mare operă de artă; cel puțin nu îmi pot reproșa faptul că nu știu să recunosc una atunci când o văd, chiar dacă poate nu o înțeleg pe deplin la momentul întâlnirii. Am citit așadar Inimile celor patru și Kremlinul de zahăr iar ambele m-au cucerit într-un fel inexplicabil; ambele sunt cărți pe care le simți, mai degrabă decât să le citești. Poate nu toate cuvintele sunt accesibile, mai ales unei persoane care nu e cunoscător al culturii ruse, dar cu ambele cărți am simțit ceva similar cu scenele din desenele animate, atunci când un copil deschid o carte iar dinăuntrul ei sar raze de soare sau mai știu eu ce. O magie foarte întunecată, mereu mă surprind singură când sunt așa de fascinată de atâta comunism, violență, tortură și scârboșenii, but I guess that’s just who I am. Astfel, nu pot da argumente foarte concise pentru care Sorokin e un autor așa de bun, știu doar că e într-o altă ligă față de tot ce am citit până în prezent și va continua să mă fascineze până la ultimul cuvânt pe care l-a scris.

img_0222

Următorul autor de care știam că mă voi îndrăgosti chiar dinainte de a-l citi (aveam așteptări foarte mari de la el) este Chuck Palahniuk. În prezent citesc Blestemați iar prima carte citită a fost Snuff, care categoric nu e cel mai reușit roman al său și totuși, dacă cel mai slab arată astfel (trei stele), cel mai bun trebuie să-mi întoarcă lumea peste cap, ceea ce probabil se și întâmplă as we speak. El este feblețea mea, cel al cărui stil, pe atât de ușor de citit pe cât plin de toate nebuniile pământului, reușește să mă posede, să mă facă să rânjesc plină de sadism, să-mi satisfacă veșnic această nevoie de lucruri crude dar nu foarte serioase… Este un nihilist, asta vreau să spun, iar eu îi iubesc pe nihiliști. Tind să cred că este unic în subiectele abordate, că îi aparține doar lui acest fel cartoony de a jongla cu emoțiile personajelor, fără să uite o clipă sau să ne lase pe noi să uităm că de fapt asta e lumea și singurul mod prin care poți să-i supraviețuiești e să-ți fie pohui de ea. El duce poate tragicomedia lui Barnes într-un cu totul alt punct de fierbere, mai excitant, mai pe față, de parcă ne râde în nas într-un fel. Abia aștept să mă delectez cu celelalte romane ale sale și practic, să citesc tot ce a scris vreodată pentru că m-am hotărât că merită.

Așadar, Barnes, Palahniuk și Sorokin sunt toate nume noi pe această listă. Un alt nume care mă face să fiu sigură că îmi va plăcea orice a scris este Haruki Murakami (după În noapte și Pădurea Norvegiană). Altul este Radu Găvan (Exorcizat, Neverland). De asemenea, Mircea Eliade, Margaret Atwood și mulți alții sunt autori pe care trebuie să-i mai testez dar au mari șanse de a ajunge în topul meu. Atunci când citești o carte scrisă de un autor cunoscut și îți place, înseamnă mult, însă abia după ce intri mai adânc în opera sa poți să-ți dai seama cu adevărat dacă reușește să te satisfacă pe deplin ca și cititor. Cei de sus mi-au oferit suficient material pentru a ajunge la această concluzie, cel puțin până acum, așa că pentru cei mai leneși voi posta o listă scurtă cu titlurile și autorii menționați, pe care i-am acumulat în lista mea de preferați față de ultima dată când am scris pe această temă, plus cei dinainte (/dacă vrea cineva să știe autorii și cărțile mele preferate, acesta e răspunsul, în ordine aleatorie):

AUTORI: Julian Barnes, Cristina Nemerovschi,Vladimir Sorokin, Chuck Palahniuk, Haruki Murakami, Radu Găvan

TITLURI: Inimile celor patru, Rockstar, Suge-o, Ramona!

Categories: cărți | Leave a comment

Iubiri nomade, recenzie

img_7458

O mică incursiune în viața din Algeria, așa poate fi descrisă această carte.
Am făcut puține cercetări și am aflat că autoarea a murit de tânără, fiind ucisă, după ce și-a petrecut o mare parte din viață îmbrăcată în bărbat pentru a putea străbate și cunoaște aceste ținuturi uneori interzise străinilor, nu în sens legal ci ca sacralitate, conform unor legi nescrise și păstrate ca tradiții. Așadar, această tânără autoare a umblat prin țările africane și a colectat diferite povești pe care mai apoi le-a transformat în cărți pe diferite teme, din câte am înțeles. “Iubiri nomade” este rezultatul acestor cercetări, fiind povești auzite de la alții, cât și o mică parte din propriile sale experiențe în Algeria. Aceste câteva capitole scurte au fost singurele care au reușit în vreun fel să mă facă să înțeleg atmosfera pe care autoarea a încercat să o descrie, să pot avea o conexiune cu lumea de care ea a fost atât de fascinată – având cel puțin o introducere subiectivă înainte de a ne arunca în acțiune.
Poveștile sunt prea scurte și prea prost scrise, după părerea mea, ca să reușească să te atingă în vreun fel. Majoritatea sunt făcute după același tipar: dragoste adevărată ce nu poate fi dusă la bun sfârșit datorită credințelor care împiedică alegerea proprie a persoanei cu care urmează să te căsătorești, mai ales ca femeie. Religia joacă un rol primordial în toate alegerile făcute de protagoniștii acestor povești iar modul de funcționare a lumii lor este, cum era de așteptat, complet diferit de al nostru. Avem astfel scurte episoade telenovelice împletite cu scene de lupte și moarte violentă.
Deși înainte de a citi această carte nu știam nimic despre Algeria, nici acum nu pot spune că aș fi foarte lămurită. Mă gândeam că autoarea se va folosi de aceste povești de iubire nomadă pentru a ne arăta farmecul locurilor și oamenilor despre care vorbește, însă eu una nu am reușit să-l văd. Poate poveștile sunt doar mici frânturi din călătoriile făcute de autoare, strânse întâmplător în acest volum ca niște file de jurnal, dar în continuare susțin că nici stilul nu este unul care să ne ajute să înțelegem mai bine, ca europeni, despre ce naiba vorbește Eberhardt, și nici poveștile în sine nu oferă informații esențiale sau măcar un anumit context pentru de ce se întâmplă ceea ce ni se oferă pe tavă, fără vreo prezentare anterioară.

Pe scurt, problema mea cu “Iubiri nomade” este tocmai această lipsă de context pe care o poți completa doar dacă înainte de a deschide cartea ai fost deja fascinat de Algeria și știi cum funcționează lucrurile acolo. Dacă, la fel ca mine, ai vrea să înțelegi mai bine aceste lucruri, cartea nu ți-e de niciun folos pentru că stările pe care încearcă să le transmită se adresează tot celor care se află în aceeași situație cu autoarea: deja îndrăgostiți, deja cunoscători. O recomand deci, iubitorilor Algeriei și poveștilor ei tragice; un fel de folclor chiar, deși nimic nemaiauzit.

Categories: cărți | Tags: | Leave a comment

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: