După ce am lecturat Cutia cu fantome și Horns, eram extrem de încântată să citesc traducerea în română a ultimei cărți publicate de Joe Hill. Pe atunci, colaboram cu editura Herg Benet încă, așa că am aflat vestea cu mult timp înainte ca romanul să ajungă pe rafturile librăriilor.
Introducere
Am achiziționat cartea dintr-un anticariat online, cum prefer de obicei să fac. Din păcate, printre primele lucruri pe care le-am sesizat, a fost faptul că traducerea nu este deloc reușită, opinie care s-a păstrat până la ultimele pagini. Al doilea lucru pe care vreau să-l menționez de la început este faptul că Omul focului este, cel mai probabil, a doua cea mai lungă carte pe care am citit-o vreodată și, la fel de probabil, ultima de acest tip asupra căreia aleg să-mi investesc timpul și energia.
Află aici de ce prefer cărțile scurte.
Se poate deduce din context că nu sunt deloc încântată de roman, mai ales comparativ cu așteptările pe care le aveam față de ea. Fiul lui Stephen King este fără îndoială un scriitor extrem de talentat, lucru pe care îl știam deja din celelalte două lucrări parcurse. Ca stil, se aseamănă tatălui său, însă horror-ul pe care îl descrie este, cumva, mai tineresc, mai millennial. De exemplu, în volumul de față, protagonista are undeva în jurul vârstei de treizeci de ani, iar referințele culturale pe care le face se potrivesc acestei generații. Nu am citit prea multe romane scrise de Rege, însă stilul lui mi se pare ceva mai clasic și îl prefer.
Despre ce este vorba în carte
Harper, zisă și Sora Willowes, este o asistentă medicală măritată cu un bărbat care în scurt timp ajunge să îi devină un dușman aprig. Contextul general este o pandemie – cât de ironic este faptul că romanul a fost publicat inițial în 2016, cu patru ani înainte de pandemia de Coronavirus? Partea aceasta m-a încântat la început, anticiparea, ideea că voi citi despre o temă care mi-e cât de cât cunoscută, după experiența noastră globală. Pe de altă parte, Omul focului rămâne o distopie.
Pandemia lui Joe Hill este cea cauzată de un virus care face oamenii să ardă de vii. În această traducere, termenul ales a fost “Solzu’ Dragonului”, ceea ce sună destul de cool. Nu la fel de cool este faptul că lumea începe să ardă din temelii, iar cei infectați deja sunt vânați pentru a fi uciși. Harper își găsește însă salvarea într-o tabără aproape de fosta ei casă, unde un grup destul de mare de oameni infectați încearcă să se protejeze unii pe alții.
Cu toate acestea, natura umană învinge sau mai degrabă se lasă supusă în cele din urmă de parazitul care a infectat în mod tragic planeta, iar acest nou adăpost se dovedește a fi o sectă unde ajung să se întâmple lucruri sângeroase. Un alt personaj important în poveste este și Pompierul, interesul romantic al lui Harper, salvatorul său și, la prima vedere, singurul care poate controla focul care îl arde pe interior.
Intriga are la bază supraviețuirea: oare vor reuși Harper, gravidă încă de la începutul celor 800 de pagini, Pompierul și alți câțiva oameni să rămână vii în pofida tuturor ravagiilor din jur?
Ce nu mi-a plăcut
Am avut pe tot parcursul cărții impresia că nu are de ce să fie atât de lungă. Din perspectiva autorului, înțeleg că este fascinant să poposești o perioadă cât mai îndelungată pe teritoriul acestui nou univers care ți-a fost relevat, însă, din perspectiva cititorului, a fost chinuitor să parcurg atâtea detalii care nu au contribuit la suspansul poveștii, pentru mine.
Deși traducerea, greșelile de tastare și exprimările improprii în general au îngreunat lectura, cred că pur și simplu nu m-a încântat tematica generală a romanului. Au fost foarte puține momente când am trăit emoții intense pe măsură ce citeam. Pot compara Omul Focului cu Game of Thrones în ceea ce privește numărul mare de personaje importante care mor, lucru care era de așteptat, însă ceva a lipsit cu desăvârșire pentru ca eu să mă pot atașa cu adevărat de acele personaje.
Dat fiind faptul că romanul este atât de lung și mi-a luat destul de mult timp să îl citesc, mai apare și frustrarea de a-mi fi investit timpul și energia într-o lectură care nu mi-a adus satisfacție. Am continuat totuși să parcurg povestea pentru că, după cum spuneam, Joe Hill este un scriitor talentat care ar fi putut să mă surprindă dintr-un moment în altul. În plus față de asta, stilul lui este destul de catchy, nu pot spune că a tărăgănat acțiunea fiindcă au existat multe plot twist-uri, însă, per-total, am rămas cu impresia de a fi citit mai degrabă o carte plină de acțiune pentru copii. Am un sentiment că fanii Star Wars (sau altă saga) ar îndrăgi genul acesta de carte.
Finalul este romanțat, solemn, demn de o ecranizare. După toate situațiile prin care au trecut supraviețuitorii, iată ce-a mai rămas din ei laolaltă… Nu că aș vedea posibilitatea unui final mai potrivit, însă limitele umanului au fost cu multe împinse în sfera irealului pentru ca aceste personaje și destinele lor să mai fie relatable în vreun fel.
Ce mi-a plăcut
Harper Willowes este un personaj care mi-a fost simpatic. Genul de femeie care la început pare ușor de manipulat datorită bunătății sale, dar care are o forță interioară nebănuită, izvorâtă tot din compasiune – un fel de Naruto la feminin, dacă vreți. Este clar că Joe Hill înțelege că femeile sunt oameni, lucru surprinzător de rar la mulți autori de sex masculin (mai degrabă dintre cei morți de mult), așa că nu a transformat-o într-o “pipiță” cu apucături adolescentine, care cade pe spate de fiecare dată când primește atenție masculină.
Nu, Harper este o femeie în toată firea, cu o personalitate bine conturată, care nu pierde niciodată din vedere prioritățile. Poate că tocmai datorită ei am continuat să citesc cartea, deși m-am lămurit destul de devreme că nu se va număra printre favoritele mele. Cumva, ea este singurul personaj care oferă sens poveștii, celelalte rămânând cumva cartoony, nu la fel de reale sau umane precum ea. O greșeală similară am sesizat în seria Harry Potter.
Din păcate, nu există foarte multe lucruri care să-mi placă la Omul Focului. Conceptul de bază sună interesant, piesele de șah sunt aranjate într-un mod maiestuos, însă ce se întâmplă în timpul jocului efectiv m-a lăsat rece. Cartea este presărată cu dialoguri interesante, glumițe englezești și câteva metafore și figuri de stil care pot impresiona, însă aceste elemente nu sunt nici pe de parte suficiente pentru a crea o experiență de lectură pozitivă, din perspectiva mea.
Feedback emoțional
În termeni simpli, mi s-a părut a fi o instalație ieftină de jump scares (echivalentul în scris), așteptare tensionată și spaimă, fără a fi ceva foarte intens și de durată la mijloc, o perindare constantă între should I stay sau should I go, o creștere treptată a intensității care se desăvârșește abia în ultimele 50-100 de pagini către ceea ce eu aș numi “nimic”, o mașinație disfuncțională de apăsat în mod calculat pe butonul de panică – toate acestea din punct de vedere emoțional.
În acest roman, Joe Hill a fost pentru mine un magician cu toate trucurile pe față, trucuri hollywoodiene care și-au pierdut orice farmec, care la sfârșit așteaptă laurii – când el a fost, mai degrabă, un DJ care a remixat zeci de elemente deja arhicunoscute de public, fără să ajungă la un rezultat spectaculos. Oricât de mult mi-aș fi dorit ca sentimentele să fie reale, să mă pot contopi cu acea stare de disperare pe care frica de moarte ne-o induce, aceasta nu s-a regăsit în carnavalul de jocuri cu foc impresionante din Omul focului.
“Mult zgomot pentru nimic” este cum aș defini trăirile emoționale pe care acest roman mi le-a produs.
Concluzie
Prin urmare, nu recomand Omul Focului celor care, precum mine, rareori aleg să parcurgă romane atât de lungi, cu multă acțiune și puține implicații psihologice. Eu am descoperit încă o dată ce fel de cărți prefer, prin contrast cu aceasta, însă mă bucur că am reușit totuși să o duc la bun sfârșit.
Dacă, în schimb, îți place să rămâi cât mai mult timp în același univers literar, să te familiarizezi cu personajele și să aștepți cu sufletul la gură noile întâmplări din viața lor sau poate chiar să anticipezi ce crezi că se va întâmpla mai departe, s-ar putea ca Omul Focului să fie cartea potrivită pentru tine.
Un gând despre „Joe Hill – Omul focului | Recenzie literară”