Sylvia Plath – Clopotul de sticlă, recenzie

Această primă interacțiune cu opera Sylviei Plath mi-a îngreunat temporar sufletul doar prin aducere-aminte. Cine ar fi crezut că o carte care începe cu descrierea unui grup de fete pasionate de modă poate conduce către un final care amintește de Girl, Interrupted?

Nu știam la ce să mă aștept de la paginile Sylviei Plath și n-am știut nici măcar până la ultima. Știam despre autoare că este în aceeași categorie cu Virgina Woolfe și, am aflat, și cu Aglaja Veternayi – adică scriitoare deosebite care s-au sinucis. Apoi am aflat că volmul de față este o semi-autobiografie și am înțeles paralela cu viața autoarei.

Și Sylvia Plath a lucrat o perioadă scurtă pentru o revistă de modă, întocmai precum Esther Greenwood, protagonista cărții sale. Fata a câștigat o bursă pentru a petrece o lună la New York împreună cu alte fete din diferite state americane. Șederea ei în Marele Măr nu este așa de fericită (un alt lucru pe care îl avem în comun): mai întâi apare o întâmplare nefericită legată de o prietenă de-ale sale, după aceea o toxiinfecție alimentară și, ceva mai încolo, o întâlnire cu „primul misogin din viața ei”. În fundalul tuturor acestor evenimente se află o fată nici veselă, nici tristă, care se întreabă mereu cu privire la lumea din jur, simțindu-se în mare măsură separată de ea.

Esther își amintește constant de casă, de iubitul ei lăsat în urmă pe nume Buddy Willard, de mama și bunica ei, cât și de viața la colegiu. Ceea ce îi menține speranța față de viitor vie este înscrierea la un program de creație literară cu locuri limitate susținut de un autor renumit. După ce fusese aleasă ca scriitoare la revista de modă, își dorea să aibă și mai multe de spus în domeniul literar pe viitor. Povestea se fragmentează de tot odată cu vestea proastă pe care o primește…

Dacă la început Esther pare doar melancolică, o tânără obișnuită în căutarea experiențelor deosebite, totul se înrăutățește când luna petrecută în NYC se termină, iar ea este nevoită să se întoarcă acasă. Nu mai poate scrie, nu mai poate citi, nu mai poate mânca, nu mai poate dormi… La început, Esther se întreabă cum își poate trăi viața. În a doua jumătate a romanului, caută cu disperare căi de a o încheia.

Am spus că romanul îmi amintește de Tinerețe furată pentru că o mare parte din acțiune are loc într-un (de fapt, mai multe) sanatoriu. Esther ajunge să fie supusă tratamentelor cu electroșocuri. Oare a reușit vreodată acest tip de tratament să redea cuiva bucuria vieții? Și de ce „viața trebuie trăită!” este o afirmație mai importantă decât „fiecare are dreptul să decidă”? Astfel de teme a deschis în mine cartea cavernoasă a Sylviei Plath.

Am văzut că este comparată cu De veghe în lanul de secară – două cărți cult despre tineri aflați în depresie severă. Cu toate acestea, nu văd niciun alt element comun între cele două cărți. Pe una dintre ele o percep drept o mărturie apăsătoare a torturilor pe care femeile trebuie să le îndure încă din partea societății, iar cealaltă este romanul meu preferat poate tocmai datorită faptului că nu mă regăsesc la fel de bine în poveste. Un recenzor spune că „este genul de carte pe care ar fi scris-o peste zece ani Fanny (bănuiesc că voia să spună Franny?) dacă și-ar fi petrecut acești zece ani în iad” – nici cu asta nu sunt de acord.

Când spun „tortură” nu mă refer doar la felul în care era tratată depresia la femei în anii ’50, ci și la așteptările sociale, care nu s-au schimbat chiar atât de tare în ultimele decenii. Esther vrea și nu vrea să se căsătorească, vrea și nu vrea să corespundă societății în care trăiește. Mie mi se pare că singurul ei nenoroc este acela de a se fi născut prea devreme, într-o lume nepregătită pentru femei care nu vor să aparțină nimănui. În poveste sunt incluse violuri și abuzuri și eșecul sistemului american per-total. Ted Hughes, cel care i-a fost soț (și nu tocmai bun, din ce am înțeles) Sylviei, spune că depresia protagonistei se trage de la moartea tatălui ei; eu cred că această afirmație este o altă viziune îngustă despre cum viața unei femei trebuie cu necesitate să fie legată de cea a unui bărbat.

Cât despre Franny a lui Salinger, pot spune că și fără să aibă parte de experiențele lui Esther, care oricum nu sunt foarte numeroase, a trăit în iad; căci nu e vorba atât de exterior, cât de observații, analogii, legături din propriile noastre minți. Astfel de elemente aduc depresia, nu atât faptul că s-a întâmplat x sau y – ci ce înseamnă cutare eveniment pentru cel care îl trăiește. „Pierderea unei păpuși pentru un copil și pierderea coroanei de către un rege sunt evenimente de aceeași dimensiune, prin legea eternă a proporțiilor” spune Mark Twain și exact la asta vreau să mă refer.

Clopotul de sticlă m-a făcut să mă gândesc că nu știi niciodată care este cu exactitate „breaking point-ul„. Și mie mi se mai pare că cine a citit cu atenție Franny și Zooey a văzut soluționarea oferită prin dialectică exact între aceleași pagini – Franny nu ar fi fost nevoită să fie internată, nu pentru că e în vreun fel mai inteligentă sau mai puternică, ci pentru că uneori găsești o cale să respiri chiar și într-un clopot de sticlă. Mai bine te sufoci decât să-i lași pe alții să-l atingă.

„Mai bine mor decât să ajung la spital” este o vorbă confirmată de povestea lui Esther și a multor altor femei care au rămas neauzite, din păcate. Mai mult decât un roman, este o transcriere a celor mai profunde manifestări ale dorinței de moarte. Nici măcar nu am cum să spun că îmi place sau nu îmi place, este o poveste care s-a întâmplat cu adevărat. Este o poveste scrisă în detalii, cu metafore, cu explicații, cu sânge. Nu o pot compara cu romanul celebru al lui Salinger tocmai pentru că acolo am mai găsit un strop de bucurie. Durerea Sylviei sau cel puțin felul în care am reușit să-i percep cartea în acest moment al vieții mele merge mult mai departe decât a lăsat Holden Caulfield să se vadă a lui.

Îți revii vreodată cu adevărat, evadezi vreodată din clopotul de sticlă sub care trăiești – uneori cu groază, alteori doar cu neliniște? Cum este să te simți atât de fragil, încât să te afli mereu la un pas de a cădea din nou în prăpastie? Și ce face diferența dintre o fată precum Esther Greenwood și restul colegelor ei de la revistă sau colegiu? Joan Gilling, personal episodic al acestei cărți, demonstrează că nu există prea multe elemente distincte sau care să poată indica măcar momentul când ajungi să renunți definitiv.

Dacă ar fi să merg și mai departe, aș spune că romanul „Clopotul de sticlă” aparține genului horror. Pe parcursul celor aproximativ trei sute de pagini ajungi să trăiești ce a trăit Sylvia în cei treizeci de ani de viață, până când coșmarul ei a putut ajunge în cele din urmă la final. Sunt cutremurată, dezgustată (de reacțiile grotești ale oamenilor vizavi de depresie și suicid) și, în mare măsură, liniștită. Sunt liniștită pentru că Sylvia a reușit, totuși, să scape de toate lucrurile pe care nu își dorea să le trăiască.

Un răspuns la „Sylvia Plath – Clopotul de sticlă, recenzie”

  1. Întotdeauna,o gândire pozitivă îți dă puterea de a devenii un învingător,nu un învins,succes deplin în viață,

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: