Cristina Boncea

„La pistola de mi hermano„, titlul ecranizării realizate după acest roman, este mult mai descriptiv decât „Căzuți din cer„. Cu toate acestea, Ray Loriga m-a uns din nou pe suflet, după ce anul trecut Eroi a fost cartea mea preferată. Având în vedere că autorul este și regizor, sunt convinsă că filmul este cel puțin la fel de grozav precum cartea.

Povestea este simplă, deși se desfășoară pe etape. Un adolescent fură o mașină, o fată și viețile a doi bărbați – totul cu un pistol furat, dar, de fapt, găsit în gunoi. Ceea ce m-a fascinat și la cealaltă carte scrisă de Ray Loriga este tocmai stilul de scriere fragmentat, desfășuarea acțiunii într-un mod foarte vizual, lent și plin de profunzime. Nu este vorba atât despre ceea ce se întâmplă, ci despre gândurile și sentimentele care reies dintr-o poveste. Acest gen de realism psihologic este stilul meu literar preferat și transformă aproape orice carte în favorita mea.

Încă de la primele pagini am asemănat „Căzuți din cer” cu serialul The end of the f***ing world pe care l-am urmărit acum ceva timp pe Netflix. De la delicvența juvenilă la sexualitatea utilizată ca mijloc de sublimare tot în perioada adolescenței, acel întreg sentiment de întrecere a limitelor (morale și legale) din cauza durerii, fără vreo remușcare – lucrul pe care nu-l pot încă exprima în cuvinte în totalitate este ceea ce face cărțile lui Ray Loriga speciale pentru mine.

Vorbește despre durere, traume, dorință de eliberare, fugă. Despre cum nici măcar rațiunea nu mai reprezintă un instrument de bază în încercarea de a găsi în viață lucrurile de care ai nevoie. Mai ales când ești atât de tânăr și incredibil de frumos, cum este protagonistul acestui roman. Chiar dacă cele două cărți sunt foarte scurte, iar povestea din acest volum poate fi rezumată în câteva fraze, magia autorului constă în metafore, în felul în care surprinde stările pe care le-am numit anterior prin gesturi, observații sau trăsături de caracter.

Lumea despre care scrie Loriga îmi este cunoscută, cel puțin la nivel emoțional. Felul în care personajele lui își găsesc eliberarea îmi pare la fel de logic, îmi dă sentimentul că rezonez, că eu însămi trăiesc acea eliberare și acea fugă deopotrivă. Poate pentru că îmi dă senzația că nici nu contează ce fel de poveste descrie – factorii psihologici rămân aceiași.

Cu alte cuvinte, rămâne momentan un mister pentru mine felul în care Loriga reușește să mă captiveze atât de tare. Ce pot spune este că abia aștept să urmăresc ecranizarea și că mi-aș dori să existe mai multe dintre cărțile sale traduse în limba română.