Febra stadioanelor, recenzie

Fotbal, fotbal, fotbal, numai fotbal! Așa zice într-un cântec din Viva High School Musical Mexico și acesta e și refrenul vieții lui Nick Hornby, încă din copilărie. În urma divorțului părinților săi el se îndrăgostește iremediabil de Arsenal, atunci când tatăl lui îl duce la un meci. Din acel moment, întreaga viață îi va fi guvernată în mod obsesiv de parcursul echipei.

E drept, mi-a luat ceva să termin cartea pentru că nu are capitole, doar însemnări din diverse etape ale vieții lui Hornby, toate clasate în funcție de meciuri de fotbal și scorurile lor. Mi-a fost mai greu să citesc descrierile anumitor partide pentru că istoricul fotbalistic al echipelor engleze îmi era complet necunoscut, la fel și fotbaliștii lor de valoare din perioada anilor ’70-’80’-’90. Nici acum nu mi-au rămas prea multe nume în minte, dar cred că esențial e faptul că Arsenalul a fost încă de pe atunci o echipă cu personalitate, dar nu prea mult noroc. Hornby și-a adaptat stilul de viață și chiar personalitatea în funcție de caracteristicile acestei echipe cu care a rezonat profund. Își pune înfrângerile și victoriile în seama lor și vorbește la modul concret despre avantajele și dezavantajele vieții de microbist.

Dezavantajul principal este, desigur, faptul că fotbalul are mereu prioritate. Vorbește despre cum a trebuit să rateze anumite evenimente importante din viața lui și cum a avut chiar conflicte în relațiile sale din cauza prioritizării fotbalului. Un alt dezavantaj este agresivitatea supporterilor și felul în care ajung să se răzbune pe supporterii adverși în urma finalizării meciului, plus alte câteva mari dezastre prin care, din lipsa de organizare a stadioanelor și organelor de protecție, mii de vieți s-au încheiat în tribune în timpul anumitor partide. Avantajele i se par însă mult mai mari, desigur. Hornby nu găsește termen de comparație pentru ce înseamnă să te afli în tribune în timpul unui meci, mai ales dacă e vorba de o victorie importantă. Despre importanța supporterilor în viața Clubului de fotbal și cum mulți oameni aleg să-și urmeze obsesiv echipa favorită pe parcursul a întregi decenii. Ne spune cum în perioada respectivă (cartea a fost scrisă în 1991 și vorbește despre ultimii douăzeci de ani din viața autorului) meciurile erau rareori date la televizor, dar chiar și când interesul de a le transmite live a crescut, așa s-a întâmplat și cu prețurile biletelor. Cu toate astea, Hornby a continuat să-și cumpere abonamente de sezon și să fie nelipsit la aproape toate meciurile jucate acasă, pe Highbury (stadionul Arsenalului). Tristețile și bucuriile provocate de Arsenal îi impactau profund și restul aspectelor vieții personale și ajunsese chiar să se aștepte la înfrângeri, „vânând” parcă sentimentul pierderii.

Despre toate acestea și multe alte inside-uri din viața de microbist a scris Hornby în cele 324 de pagini ale ediției de față. Cu lux de amănunte reconstruiește parcursul vieții sale, unde fotbalul a predominat orice aspirație de viață și orice sentiment al apartenenței la societate. Autorul se temea pe atunci de mediocritatea lucrărilor lui literare, pentru care primea constant refuzuri. Nu știu exact când și cum s-a întâmplat, dar eu am ajuns să-l citesc cu plăcere după ce am lecturat Turnul sinucigașilor, care beneficiază și de o ecranizare (și nu e singura lui carte cu acest beneficiu). Cum, necum, Hornby a dat lovitura. Nu știu dacă se aplică același lucru și lui Arsenal, dar pare că destinele lor s-au împletit frumos până la un anumit punct. Am început să citesc volumul de față datorită propriului meu microbism apărut prin luna martie a acestui an, când am început să urmăresc toate meciurile naționalei, apoi toate meciurile din Cupa UEFA (Viva Italia!) și acum, cam toate meciurile echipelor românești din Liga I. Am putut rezona cu frumusețea jocului și fascinația față de fotbal despre care vorbea. Prin urmare, chiar dacă Arsenal i-a guvernat existența în cele mai mici detalii, iar microbismul lui este unul extrem (ca al majorității supporterilor, de fapt), mi-a făcut reală plăcere să parcurg această istorie personală, cât și fotbalistă a echipelor Angliei.

Nu știu cui să recomand cartea, înafară de microbiști sau, și mai specific, fanilor Arsenalului. Eu am citit cartea ca fană a lui Hornby și el are dreptate când spune că oamenii ajung să-l asocieze cu echipa lui preferată și să se gândească la el de fiecare dată când îi aud numele. Nu aveam nicio așteptare înainte să o citesc și am descoperit o carte încărcată de o profundă pasiune și sinceritate, care mi-a creat o cuprinzătoare imagine de ansamblu asupra fotbalului englezesc. Dacă ești de părere că toate aceste date ți-ar fi de folos și îți place în general să cunoști îndeaproape un om pasionat până în măduvă de ceva, atunci Febra Stadioanelor e pentru tine. Cu toate astea, știu că Hornby mi-ar atrage totuși atenția că nimic nu se compară cu un meci bun de fotbal, care te umple de un fel de stare de plutire săptămâni întregi după aceea. Cred că înțeleg. Încă îmi imaginez cum îl întâlnesc pe Donnarumma (portartul Italiei) și îi spun că este un erou.