De Profundis, recenzie

De Profundis este o scrisoare de circa cincizeci de mii de cuvinte scrisă din închisoare pentru lordul Alfred Douglas, după ce familia acestuia a reușit să-l întemnițeze pe Oscar Wilde timp de doi ani pentru „obscenitate”. Volumul se întinde de-a lungul a două sute de pagini. În prima parte este cu precădere reconstituit traseul evenimentelor care au condus la întemnițare, iar în cea de-a doua observăm evoluția spirituală a autorului, căruia i se relevă sensul vieții sub forma Suferinței.

Cu fiecare pagină citită, inima mi se frângea din ce în ce mai tare și mă întrebam câte lucruri groaznice se mai pot abate asupra lui Wilde după greșeala fatală pe care o făcuse prin a-l accepta pe Douglas, poreclit Bosie, în viața sa. Relația celor doi s-a întins pe trei ani chinuitori, care l-au întrerupt din ritmul său de scriere și i-au stopat temporar procesul de creație. Wilde nu joacă doar rolul de victimă absolută aici, fiindcă își aduce constant învinuiri sieși. Se blamează pentru că nu a reușit să se îndepărteze de prietenul său la timp și pentru că s-a lăsat influențat de acesta să-i dea în judecată tatăl. Atât aștepta cel din urmă pentru a întoarce procesul împotriva lui Oscar, în încercarea de a se răzbuna de fapt pe fiul său și a obține o nemeritată faimă. Aflăm despre modul în care Douglas l-a adus pe Wilde la faliment și l-a lipsit treptat de toate reușitele sale în viață, până ce singurul lucru care i-a mai rămas a fost Umilința. Autorul se blamează și pentru propriile sale aplecări înspre superficialitate, cel mai mare dintre viciile umane, după cum o spune chiar el. Dacă n-ar fi vrut să se coboare în Infern, legătura sa cu Douglas ar fi avut poate cu totul alte urmări. În cele din urmă, scrisoarea nu e un șir nesfârșit de „dacă-uri”, ci o lecție despre acceptarea propriilor păcate și asumarea responsabilității pentru propria viață.

Acest genial estet reprezintă în sine o lecție pentru toate lucrurile pe care le-a gândit și le-a pus pe hârtie. Mi s-a părut tragicomic să aflu că l-a întâlnit pe Douglas la scurt timp după ce publicase Portretul lui Dorian Gray, fiindcă asemănarea dintre cei doi este izbitoare. Oscar a ajuns la rândul său să-și regăsească propria urâțenie prin coborarea în Infern efectuată, dar diferența e marcată de deznodământ. Prin cuvintele lui aproape că-l imploră pe fostul său prieten să înțeleagă dimensiunea faptelor sale, să conștientizeze în sfârșit că e cazul să-și schimbe cursul vieții. Îl blamează pentru că nu l-a căutat nici măcar o dată cât timp a stat în închisoare și îi spune că se vor revedea în scurt timp după eliberare. Restul poveștii rămâne în brațele puternice ale istoriei, dar sunt sigură că au urmat reconstituiri ale întâmplărilor de după. Puțin mă interesează asta, însă. Chiar dacă scrisorile pe care i le trimisese înainte au ajuns într-adevăr să fie publicate, încălcând astfel orice drept la intimitate și orice lege morală, chiar dacă Douglas a ajuns să-i dedice primul său volum de poezii, noi astăzi știm doar cine a fost Wilde, nu și cel care l-a adus la pierzanie. Douglas n-ar fi putut fi un mare artist, ci doar un diletant, pentru că imaginația, la fel ca sufletul său, îi era moartă. Acesta și multe alte reproșuri îi aduce pe bună dreptate Wilde, explicând în amănunt cum funcționează firea unui artist veritabil, unui om care îl vede pe Cristos drept romanticul prim și cel mai mare individualist și care aspiră să devină un Mistic în Artă, în Viață și în Natură.

Toate lucrurile prin care a trecut în urma relației sale cu Douglas l-au condus înspre asceză, un proces care ar trebui să ne inspire pe toți. Iată, așa trebuie tratată suferința. Așa trebuie îmbrățișat orice necaz. Ura nu face nimic altceva decât să ne orbească și să ne împietrească inima și Dumnezeu știe că Wilde avea orice drept să îl urască pe Douglas și familia lui. Scrisoarea este de o sinceritate și autenticitate nemărginită, iar din ea reies aproape toate stările cunoscute de om: furie, mâhnire, disperare, durere, fericire, împlinire și, în cele din urmă, starea de pace sufletească. Multe din lucrurile spuse de Wilde în scrisoare au avut darul de a-mi îmbogăți viziunea asupra vieții, iar pentru asta nu avem decât să-i mulțumim lui Robbie, prietenul său, care a dat acest titlu volumului și a ajutat la publicarea lui. Iată că Wilde – și nimeni, niciodată – n-a suferit degeaba. A rămas încă printre noi să ne inspire cu Frumusețea lui.

Un gând despre „De Profundis, recenzie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.