M-am bucurat de această lectură de la primele pagini până aproape de ultimele – capitolul final mi s-a părut cel mai plictisitor în comparație cu celelalte. Fiind prima carte scrisă de Hemingway pe care am citit-o, am descoperit un autor foarte talentat, cu un stil bine pus la punct, foarte clar și care reușește să te poarte exact în propriul trecut – în cazul de față fiind vorba mai degrabă despre o autobiografie a anilor 1921-1926, pe care i-a petrecut la Paris împreună cu prima lui soție.
Hemingway povestește aici despre stilul de viață precar, dar fericit pe care-l avea împreună cu Hadley și fiul lor, Bumpy. Urma un program zilnic de scriere, mergând la cafenelele din cartier, după care se întâlnea cu diverși prieteni din mediul artistic, în general prozatori sau poeți. Printre prietenii săi cei mai apropiați se numără Ezra Pound și F. Scott Fitzgerald, dar la face portrete amănunțite multor alte nume răsunătoare de atunci. Știu că Hemingway e un scriitor bun pentru că n-am rezonat cu mai niciuna dintre viziunile sale despre viață (înafara faptului, desigur, de a-și dori o fericire autentică, neîngrădită de lumea materială), dar am reușit să fiu complet implicată în povestea tinereții sale, ca și când aș fi fost de față. Pe atunci, era mult mai ieftin să locuiești în Paris și să consumi cantități mari de vin alb – preferatul lui pentru orice masă -, însă nu apucase încă să-și scrie primul roman, așa că el și Hadley erau nevoiți să fie atenți la cheltuieli. Asta nu-i oprea însă să parieze la cursele de cai sau să facă excursii în munți și prin împrejurimi, evenimente descrise de asemenea cu lux de amănunte în acest scurt volum de 240 de pagini.
Cel mai tare m-a impresionat și m-a surprins felul în care a scris despre Fitzgerald, dedicându-i cel mai lung capitol al cărții. Nu știam prea multe despre viața personală a niciunuia dintre autori, cu atât mai puțin despre Zelda Fitzgerald, așa că mi-a făcut plăcere să-mi completez aceste lacune biografice. Mi-au plăcut și părțile în care Hemingway vorbea indirect despre tehnici de scriere, aruncând câte un pont pe ici, pe colo, în timp ce încerca de asemenea să-și îmbunătățească propriile povestiri. Sfârșitul cărții introduce o nouă etapă în viața autorului, diferită de tot ce-a fost înainte, despre care nu știu sigur dacă vom afla din celelalte cărți. Cert e că, dacă mi-a plăcut atât de tare să citesc Sărbătoarea continuă, scrisă atât de lucid și viu, cu siguranță sunt curioasă în privința cărților ceva mai fictive pe care le-a scris. Practic, volumul ni-l înfățișează pe Hemingway la începutul carierei sale, chiar dacă a fost scris cu vreo treizeci de ani mai târziu. Cred că mi-am început astfel foarte bine incursiunea în universul acestui autor și sper doar să nu fiu dezamăgită de restul lucrărilor sale. Stilul lui îmi dă impresia că m-ar putea face interesată de oricare dintre pasiunile sale, tocmai pentru că știe să puncteze exact frumusețea pe care el o regăsește în pescuit, schiat sau cursele de cai.
Recomand volumul celor care vor să-l cunoască pe Hemingway mai de aproape, să retrăiască Parisul anilor ’20, descris de atât de mulți alți scriitori în romanele lor și celor care vor să înțeleagă ceva mai bine despre ce înseamnă să fii artist – sau ce obișnuia să însemne acest lucru într-una din cele mai glorioase perioade pentru literatură.
3 gânduri despre „Sărbătoarea continuă, recenzie”