Povestea vieții mele – H. C. Andersen, recenzie

Mi-a plăcut extrem de mult varianta prescurtată a autobiografiei lui H. C. Andersen. Nici nu-mi închipuiam ce om simpatic și îndrăgit a fost acest cunoscut autor de basme la vremea lui. Cartea pare a fi terminată pe când autorul avea 50 de ani (anul 1855), timp în care a întreprins nenumărate călătorii și a stat la masă alături de mari conducători ai țărilor europene.

Cu toate că, inclusiv în timpul vieții sale, Andersen s-a bucurat de faimă și recunoaștere la nivel mondial, copilăria și tinerețea sa nu au fost deloc marcate de aceeași glorie. Născut într-o familie săracă, dar plină de dragoste, tânărul scriitor a plecat de la Odense la Copenhaga pentru a-și întâlni destinul. Primul său vis era acela de a deveni actor. La scurt timp, a cochetat cu teatrul prin intermediul libretelor și textelor dramatice pe care le-a scris. Ulterior, acesta a debutat în poezie. Abia mai spre mijlocul vieții sale a oferit oamenilor basmele pe care le știm cu toții astăzi.

Ce m-a surprins să aflu însă din acest scurt volum a fost critica pe care a primit-o Andersen în Danemarca. Era iubit și aclamat peste tot în Europa, mai puțin în țara lui natală. După copilăria și adolescența trăite în limitele cele mai joase ale vieții, darul autorului a fost acela de întâlni oameni de seamă, care i-au întins o mână de ajutor și l-au sprijinit să își urmeze visele. Vocea prin care ne poveste toate acestea îi aparține unui om sincer, unui copil-adult care trăiește miracol după miracol și nu încetează să se minuneze.

Andersen a iubit foarte mult natura și călătoriile, pe lângă toate tipurile de artă. O mare parte din volum constă în istorisiri din aventurile sale prin Anglia, Franța, Germania și chiar și pe pământuri românești. El ne explică faptul că nimic nu l-a inspirat mai tare decât observarea tuturor peisajelor și culturilor diversificate ale lumii. Mi-am notat chiar și un citat care rezumă foarte bine această idee pentru el:

“Arta și natura sunt înrudite, ca ramuri ale aceluiași copac, înrudire care apare în primul rând în constantul caracter inexplicabil al multora dintre procesele lor și, mai presus de toate, al celor legate de creație și de efectul ei asupra publicului vizat.”

Povestea vieții mele, pagina 73, H.C. Andersen

Un alt aspect care mi-a plăcut la carte este legat de întâlnirile sale cu alți mari autori precum: Charles Dickens, frații Grimm, Alexandre Dumas și mulți alții. Am regăsit același gen de portrete în cartea lui Hemingway, Sărbătoarea continuă. Pentru mine rămâne fascinant faptul că, nu cu foarte multă vreme în urmă, scriitorii celebrii ai vremii se puteau întâlni unul cu celălalt în călătoriile lor, se recunoșteau și purtau împreună conversații pline de spirit. Europa părea un continent mai unit, iar literatura și arta în general triumfau într-un mod pe care nu consider că-l regăsim în prezent.

De asemenea, în Povestea vieții mele, Andersen ne poartă și prin toate etapele lucrărilor sale – care, când a apărut și ce a stat la baza acelei scrieri, care era contextul în care opera a fost realizată. Rămân cu părerea de rău că multe din lucrările menționate nu cred că au fost traduse încă de la noi. Mă interesează mai puțin notițele din călătorii, cât lucrările de ficțiune care nu sunt basme.

Ca viața oricărui om, povestea lui Andersen a avut suișuri și coborâșuri și, mai ales, lipsuri materiale. Cu toate acestea, autorul a ales să își păstreze sufletul luminat, să vadă totul drept „un curcubeu care se arcuiește pe deasupra norilor întunecați.” Iată că noi astăzi încă îi pomenim adesea numele și probabil acesta nu va fi uitat nici peste încă o sută de ani.

Să citești despre experiența unei astfel de vieți direct prin perspectiva celui care a trăit-o este un privilegiu. Mă bucur nespus că am parcurs acest volum, din care rămân cu dorința de a nu-mi pierde curajul și sentimentul că „viața imită arta”. Într-adevăr, mi se pare că viața lui Andersen a fost o lucrare de artă în sine, menită să ne împărtășească bogăția lui sufletească, din care ne putem hrăni și noi.

Voi păstra în suflet vocea interioară a acestui mare autor, alături de mulți alții pe care-i îndrăgesc și care reprezintă o sursă de putere pentru mine. Basmele mele preferate din copilărie au fost „Crăiasa zăpezii” și „Micuța sirenă„, iar acum m-am simțit onorată să fac cunoștință mai departe de timp și spațiu cu autorul lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: