Cristina Boncea

Am avut peste un deceniu timp să contemplez asupra acestui aspect, așa că în sfârșit pot veni cu niște argumente suficient de stabile pentru a-mi exprima viziunea în privința expunerii unei persoane pe internet.

Din observațiile mele personale, atunci când oamenii comentează la postările altora pe internet, cei mai mulți nu reușesc să înțeleagă că nu se adresează unui perete, ci unei persoane reale, ca și ei. Mulți trăiesc cu impresia că dacă cineva alege să se expună pe internet, asta deschide calea înspre critici și „opinii corective”. Așa o fi, dar asta nu e mai puțin adevărat decât despre orice existență umană în sine, deci se aplică și expunerii pur și simplu pe stradă, atunci când ne observăm între noi. Unii merg atât de departe încât să spună că este în regulă ca celebritățile să fie hărțuite pentru că „și-au ales acel stil de viață”, iar astfel de mentalități îmi creează mereu o puternică repulsie.

Libertatea ta se termină unde începe a mea

Sunt convinsă că am trăi cu toții într-o lume mai bună dacă acest principiu ar deveni un imperativ categoric pentru toată lumea, dar mulți nu par a face nici această distincție. Ce înseamnă libertate personală, atunci? În contextul despre care vorbim, înseamnă că un om are dreptul să se expună așa cum își dorește, iar alții au, bineînțeles, dreptul să aibă o opinie despre asta. Problema apare atunci când cei care își zic că fac uz la dreptul lor la exprimare încearcă să își impună anumite standarde proprii asupra altora. Am întâlnit adesea argumente de genul „tu alegi să te expui, eu am dreptul să îmi exprim opinia” în condițiile în care comentariile care violează spațiul intrapsihic al unei persoane nu sunt, de fapt, opinii. Cred că aici este cea mai pare problemă, care conduce către cyberbullying și oameni care rămân cu impresia că gusturile lor sunt norme universale.

Ce este o opinie?

O opinie este exprimarea unei preferințe și atât. Desigur că oricine are dreptul să aibă preferințe, însă nu să le impună în exterior. Acolo se termină libertatea oricui de exprimare. Motivul pentru care scriu acest articol este acela de a atrage atenția asupra acestor distincții absolut esențiale în numele – dacă vreți – păcii. Acest nivel de entitlement pe care unii și-l asumă, încurajați desigur de mulțime, de media și așa mai departe, este alarmant din punctul meu de vedere. Comentariile de tipul „cred că x ar arăta mai bine dacă…”, „ești în x fel”, „cred că ar trebui să faci x”, etc. sunt nimic altceva decât intruzive, iar într-o lume ideală nu și-ar găsi locul. Nimeni nu poate defini pe altcineva dacă nu e vorba de fapte obiective (de exemplu, dacă se dovedește că cineva a comis o crimă, acela poate fi numit în mod obiectiv „criminal”, deși și aici e discutabil cât de mult ține termenul de identitatea persoanei; pare a fi mai mult o funcție, nu o trăsătură de caracter) și nimeni nu știe mai bine decât persoana în cauză ce este bine să facă. Bineînțeles, astfel de intruziuni nu se regăsesc doar în spațiul online, ci peste tot în viața de zi cu zi, iar eu nu vreau decât să îmi aduc aportul înspre a le combate. Când oamenii vin cu astfel de păreri pe care le consideră fapte (în opinia mea nu sunt nici măcar păreri pentru că nu fac referință la nimic din exterior, ci doar la propriile idealuri) se pot crea mari dezechilibre psihice de ambele părți. Pe de-o parte, ajungem să avem o mentalitate de turmă, pentru că ne lăsăm influențați să credem că preferințele noastre personale reprezintă „normalitatea”, iar pe de altă parte, persoana care face obiectul acestor comentarii poate cu ușurință cădea într-o criză identitară, în care auto-definirea (cel mai important pilon al sănătății noastre psihice) are de suferit. Desigur, trebuie eliminată și credința conform căreia ne definim prin intermediul altor persoane sau al mediului exterior, însă până la o anumită vârstă, înaintea atingerii conștienței de sine, cu toții suntem inițial definiți prin intermediul părinților și al oamenilor apropiați. Devine cu atât mai greu să te desprinzi de aceste judecăți exterioare cu cât este ceva complet normal pentru societatea noastră să depinzi de astfel de forme de validare, în care dreptul de a defini pe altcineva pare ceva real. Nu este.

Nu poți defini pe altcineva

Poți spune cum ți se pare cineva, dar chiar și în cazul celui mai intim mod de apropiere, singura persoană care are drepturi depline asupra vieții sale e cea care o trăiește. După cum am spus, formele intruzive de comunicare se regăsesc peste tot, însă în spațiul online ele sunt cu atât mai răspândinte cu cât secțiunea de comentarii arată ca o piață publică unde fiecare devine un mic dictator, cu impresia de putere deplină. Oamenii ajung să se încurajeze reciproc, în special dacă rezonează ca idei, iar astfel se înrăutățește fenomenul de comentarii de dragul de a comenta, totul pentru că aceștia nu au nevoie doar de validarea opiniilor lor din exterior, ci și de o anume formă de justiție imaginară – vor să simtă că au dreptate, sustrăgându-și de aici o satisfacție personală care le poluează în continuare sistemul interior, îndepărtându-i de propriul sine. Când alegi să te expui pe internet, riscul de a atrage astfel de comentarii este mai mare tocmai pentru că ești expus unui număr mai mare de persoane care cred în „dreptul lor la liberă exprimare”. Libera exprimare nu ar trebui niciodată să conțină și constrângerea în sine. De pildă, chiar dacă presupunem prin absurd că o persoană publică mai cunoscută („o vedetă”) și-ar aloca timp să urmărească toate comentariile primite și să valideze opiniile celorlalți prin simplul fapt că le ia la cunoștință, acest lucru tot n-ar fi suficient pentru cei care vor să-și impună cu orice preț credința – și știm deja că o credință nu este niciodată un fapt.

Experiența personală

Activez pe internet, în principal prin intermediul blogului de cărți pe care-l dețin, încă de când aveam vreo 11-12 ani. Ulterior, prin canalul de YouTube, am fost propulsată în fața unui număr și mai mare de oameni, în general pedofili. Cu siguranță orice minoră, indiferent dacă are un cont privat sau public pe rețelele de socializare, a primit cel puțin un mesaj odios de la un bărbat mult mai în vârstă, însă, în mod logic, prin faptul că am ales să mă expun public, acest lucru a atras de la sine un număr mult mai mare de astfel de mesaje. Cealaltă categorie de persoane a fost, desigur, cea formată din criticii literari auto-proclamați, care în perioada respectivă a vieții mele, când abia îmi lansasem romanul de debut (la 16 ani), au avut o voce în mintea mea mult mai grea decât ar avea-o cineva în prezent. Am reușit să perseverez prin intermediul forțelor proprii, aveam nevoie de aceste platforme pentru a-mi promova cărțile, însă asta nu înseamnă că în momentul de față nu primesc comentarii cel puțin la fel de questionable ca atunci, legate de cele mai mici detalii ale existenței mele. Cineva a simțit odată nevoia să-mi critice bradul de Crăciun pe care-l aveam în cadru, de exemplu. Nu, acesta nu este un comentariu tipic „de hate„, dar cu atât mai mult vreau să susțin că asta e impresia celor care aleg să rămână în întuneric și să-și lase vocile critice internalizate să preia controlul cu fiecare ocazie. Oamenii nu fac nici măcar distincția dintre domeniul de activitate și felul în care alege să se prezinte vloggerul în cauză. Nu de puține ori eu și colegii mei de pe booktube am primit comentarii legate de orice altceva înafară de cărți, de la aspectul nostru până la obiectele din fundal. Nu știu ce altceva ar putea fi o dovadă mai clară a faptului că mulți activează pe internet ca și când ar fi propriul lor teren de exprimare a frustrărilor, pentru că li se pare că nu există consecințe, în numele „exprimării libere”.

Este foarte ușor să profiți de imaginea unui om care se arată pe de-a-ntregul, așa cum este, când tu ești doar un pseudonim pe un ecran. Poți rămâne în siguranță în anonimitate, pe când cel expus trebuie să „încaseze” orice îți trece prin minte. Sigur, există măsuri pentru asta: poți să nu citești comentariile, poți chiar să le blochezi, poți bloca anumite persoane sau pur și simplu să nu răspunzi, însă asta nu elimină problema. Nu vreau sub nicio formă să rămân sub tăcere atunci când cineva este intruziv, pentru că mi se pare a fi o formă indirectă de încurajare a acestui tip de comportament. Desigur, nu pot nici răspunde tuturor oamenilor pe care prefer să-i ignor, astfel încât am ales să scriu acest articol ca măsură justă între cele două extreme.

Pe scurt: libera exprimare trebuie să se oprească numai la exprimarea propriilor preferințe (deși care e rostul în a spune că nu-ți place un anumit clip de pe internet? ce fel de reacție aștepți la așa ceva? – dar asta e altă discuție), fără a încerca să-l convingi pe celălalt că „ai dreptate”. Nu există dreptate când vine vorba de preferințe, toată lumea „are dreptate” în legătură cu propriile gusturi, dacă e să punem problema așa, dar asta nu conduce sub nicio formă la un adevăr universal valabil.

Când te expui online, nu te supui automat intruziunii celorlalți

A devenit o modă să aperi orice inepție sub această umbrelă, în special pe internet. Consecințele sunt aceleași ca în viața reală: în general vei fi ignorat de către cei care nu-și pierd timpul cu astfel de mentalități. Drept utopie, eu așa aș vedea „cancel culture”: oamenii care nu se adaptează bunului simț și celui comun nu au dreptul la a mai primi atenție din partea celorlalți. Am încercat să dau răspunsuri succinte, cu scopul de a aduce la cunoștință faptul că un astfel de comportament nu este tolerabil – nu trebuie să fie tolerat de nimeni, niciodată, în nicio condiție -, însă desigur că schimbările apar doar la cei care vor să asculte, prin urmare e la fel de inutil să atragi atenția individual. Cel mai probabil voi trimite acest articol tuturor celor care se încadrează în categoria de „om intruziv”, fiindcă nu știu ce altceva ar fi de făcut în acest caz. Ignoranța nu poate fi o soluție finală, până ce nu atragem atenția asupra distincției dintre fapte și credințe, care ar trebui în general să fie păstrate pentru sine și utilizate în propria dezvoltare personală, în loc să le arunci asupra altora fiindcă tu alegi să rămâi neevoluat.

Dacă tot suntem la acest subiect, vreau să specific clar că, pentru mine, nu poate fi considerată „o opinie” niciun fel de argumentare care reduce din drepturile altora de a fi stăpânii absoluți ai propriei vieți. Fiecare suportă consecințele pentru propriile alegeri, prin urmare nu mai este nevoie de intervenția celorlalți care nu au nimic constructiv de adus în discuție. În viziunea mea, ar trebui să ne sesizăm și să îi excludem ulterior din comunitate doar pe cei care nu respectă principiile de egalitate dintre oameni. „Am dreptul să cred/spun/fac ce vreau” – sigur. Nici legile nu-ți interzic nimic – îți spun doar ce urmări aduc cu sine anumite alegeri. Atunci când alegi să te comporți ca un mic zeu pe internet, e un fel de datorie a celorlalți să îți reamintească de faptul că nu ești unul. Nimeni nu deține puterea absolută, nimeni nu știe ce e mai bine pentru altcineva, iar – pentru sănătatea ta psihică – soluția ar fi să ignori lucrurile care-ți produc neplăceri și să îți întorci atenția înspre sine. O să fac exact acest lucru odată cu ultimele cuvinte scrise în acest articol, după o ultimă mențiune: în cazul în care afirmația mea conform căreia „intruziunea trebuie eliminată” se vrea a fi combătută într-o formă sau alta sau redusă la stadiul de „credință”, o pot susține foarte ușor: imaginați-vă o lume în care fiecare e lăsat să fie așa cum este, fără ca o voce critică să-l pună mereu la pământ sau să-i îngreuneze procesul de devenire. Spuneți-mi voi ce fel de lume este mai degrabă de preferat.