Cristina Boncea

Aș fi acordat punctaj maxim acestei cărți și dacă nu vedeam mai întâi serialul? M-ar fi impresionat oare cu atât mai mult, cu cât apoi lucrurile imaginate de mine și-ar fi găsit un corespondent vizual atât de potrivit? Cert e că serialul este una dintre cele mai fidele reprezentări ale unei cărți pe care le-am urmărit vreodată, iar asta nu face decât să demonstreze cât de minunată mi se pare creația Elenei Ferrante.

Pentru cei care nu au văzut serialul și sunt curioși în legătură cu fenomenul „febra Ferrante”, din punctul meu de vedere tetralogia ei își merită toate laudele. Și eu am ignorat multă vreme existența seriei pentru că, în general, cărțile populare sunt dezamăgitoare, dar iată că o dată la o mie de sori apar și excepții. Și mai curios este faptul că numele autoarei este de fapt un pseudonim, aceasta dorindu-și să rămână anonimă. Este curios pentru că a scris atât de bine încât pare aproape imposibil să nu fie vorba de o autobiografie. Dacă ar fi să cred că totul e fie și doar parțial fictiv, n-aș găsi cuvinte de laudă suficient de mari pentru a descrie impresia pe care mi-a lăsat-o acest prim volum al Tetralogiei Napolitane.

Personajul principal este chiar Elena (zisă Lenu) care ne ghidează printr-un fel de jurnal în interiorul celor șaizeci de ani de prietenie care o leagă de Lila, adică Raffaella Cerullo. Cele două s-au cunoscut în copilărie, la școală, locuind în același cartier sărac de lângă Napoli. Împrietenindu-se din ce în ce mai tare, Lenu ne povestește cum aceasta i-a devenit indispensabilă dezvoltării sale personale prin rebeliunea de care dădea dovadă și caracterul ei puternic, de neînduplecat. Deși destinele lor s-au despărțit ușor, ușor, tot hazardul a făcut de așa natură încât protagonista să fie iarăși trasă în lumea vie și plină de dramă a prietenei sale, la care n-ar fi putut renunța oricum definitiv. În timpul anilor de școală din cartier fetele sunt martorele sau chiar victimele mai multor agresiuni și violențe, observând nemulțumirea constantă a adulților din jurul lor, provocată de neajunsuri și sărăcia generală. Niciuna dintre ele nu este la început mai presus de toate astea, iar Lila chiar strălucește de inteligență, impresionând-o pe învățătoarea lor – de unde și titlul romanului. Luptându-se între invidie și admirație față de prietena ei, Lenu ne poartă de-a lungul anilor în prietenia lor până la vârsta de șaisprezece ani.

Ce a reușit Ferrante să facă atât de bine este conturarea cartierului și a oamenilor care îl locuiesc, cât și a relațiilor dintre aceștia. Unii, cei mai bogați, se cred stăpâni, pe lângă care ceilalți sunt un fel de sclavi umili și trăiesc sub tirania lor. E vorba de familia Solara, care deține cafeneaua cu același nume, și familia Caracci, care deține mezelăria, cu precădere. Fiind un cartier restrâns, meseriile oamenilor sunt cele care contribuie cel mai mult la identitatea acestora. Astfel, Lenu, fiica portarului și Lila, fiica cârpaciului observă structurile sociale și încearcă să se adapteze. Elena își dorește mai mult decât orice să evadeze din acel mediu, iar școala este cea care îi oferă portița de scăpare. După ce are oportunitatea de a vedea și altceva, mintea ei nu încetează să compare tipurile de trai și comportamentele oamenilor din oraș cu cele din cartier. Un alt lucru care i-a ieșit extraordinar autoarei și care m-a făcut să ador vocea narativă a Elenei din carte este felul în care ea își exprimă sentimentele, vorbește despre sine la trecut și explică îndetaliat toate etapele psihologice prin care a trecut alături mai mult sau mai puțin de Lila. Deși prietenia lor este elementul central al cărții și chiar al seriei, poveștile individuale ale celorlalte personaje creionează un loc foarte însuflețit, extrem de real, care te absoarbe într-o mizerie ușor de recunoscut celor care nu s-au născut în familii bogate. În special, zic eu, celor din zona balcanică.

Ce m-a frapat atât în carte, cât și în serial, este faptul că toate aceste lucruri se întâmplau prin anii ’50 lângă Napoli, care era totuși un oraș civilizat, însă în România, situația nu e cu mult diferită în majoritatea cartierelor mărginașe din orașe. Am putut empatiza cu atât mai mult cu povestea Elenei și traumele prin care a trecut tocmai pentru că scenele descrise și cenzura asupra femeilor care exista nu face încă obiectul unui trecut îndepărtat. Protagonista vorbește despre nesiguranțele ei vizavi de felul în care arată și cât de dezirabilă este pentru băieți. A-ți găsi un logodnic și a te căsători ulterior cu el, formând o familie, este scopul principal al prietenelor ei din cartier, totul pentru a deveni niște casnice îmbătrânite înainte de vreme. Lenu este singura care își dă cu adevărat seama de nedreptățile din jur și încearcă să-și depășească condiția. Ajunge deseori să se întrebe dacă totuși chiar merită mai mult decât lucrurile obișnuite la care râvnesc celelalte, dacă studiile ei o vor duce undeva și dacă au vreo valoare reală.

Este un roman foarte psihologic, complex și clar scris despre tot ce înseamnă să te naști într-un mediu potrivnic, în care destinul îți pare deja prestabilit. Nu îmi doresc nimic altceva decât să citesc și celelalte trei cărți, să aflu acțiunea mai departe de serial, care sper să fie continuat, și să mă bucur pe cât posibil de această scriere atât de puternică, de talentul înnăscut al celei care ne spune o poveste despre înfrângerea opresiunii și menținerea speranței. Recomand serialul pentru imaginile absolut fermecătoare, mai ales scenele din Ischia, pentru alegerea rolurilor și respectarea întocmai a viziunii lui Ferrante. De asta spun că nu știu cum ar fi fost să fac lucrurile invers, să citesc mai întâi cartea, pentru că în fiecare scenă eu revedeam doar chipul celor două actrițe principale din serial, cât și chipurile celorlalți actori, care combat până la perfecțiune cu descrierile din carte. Un absolut must-read, fascinant, sfâșietor, realist până în măduvă.