Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare, recenzie

Aceasta este ultima operă publicată în timpul vieții lui Salinger, din câte știu, și îmi place că lasă loc de o continuare. Cred că l-aș jigni pe autor dacă m-aș declara la fel de îndrăgostită de familia Glass ca el, dar oricum, pasiunea mea este mare și nu știu dacă m-aș sătura vreodată să citesc despre personajele lui.

Volumul conține două scurte povestiri, după cum reiese din titlu, care se potrivesc de minune între ele. În prima îl avem pe Buddy Glass care ne narează drumul parcurs de el înspre nunta lui Seymour cu Muriel. Se găsește repede într-o limuzină cu alți câțiva invitați, îndreptându-se spre apartamentul socrilor mici, care-l critică pe fratele lui fără să fie inițial conștienți de legătura dintre cei doi. Nu sunt evocate prea multe date biografice despre Seymour aici, dar un lucru hazliu se întâmplă spre sfârșit, un lucru ce modifică acțiunea complet, marcând totodată și finalul povestirii. Schimburile de replici dintre personaje mi-au lăsat impresia că citesc o piesă a lui Caragiale, cam până la nivelul ăla de comic s-a întins Salinger prin intermediul lui Buddy. În comparație, aceasta este partea oarecum mai superficială a cărții (deși niciodată n-aș putea folosi acest cuvânt pentru a descrie stilul lui Salinger), față de prezentarea lui Seymour care-i urmează, făcută de același narator, pe un cu totul alt ton, însă.

Toți copiii Glass sunt menționați în acest volum de doar 200 de pagini, însă Buddy are patruzeci de ani, iar majoritatea amintirilor evocate sunt din perioada pubertății sale, pe când Franny, Zooey și gemenii erau încă destul de mici. Boo Boo apare și ea vag menționată, atunci când aflăm că cei doi frați mai mari își împărțiseră ulterior apartamentul cu ea. În orice caz, povestirea e exact ce anunță a fi: o prezentare din mai multe puncte de vedere a fascinantului Seymour, cel mai mare dintre cei șapte copii Glass, despre care știam deja că s-a sinucis în 1948, dintr-o povestire scrisă tot de Buddy și publicată în volumul 9 povestiri. Puse în această lumină, e ușor să ne dăm seama ce a făcut Salinger cu opera lui: doar De veghe… îl are în centru pe un protagonist care nu e legat de această grandioasă familie, pe când celelalte trei volume ale sale vorbesc despre Franny și Zooey și, ulterior, povestirile lui Buddy. Cele din acest volum sunt așadar autobiografice, dar nu mai puțin poetice. Naratorul simte o dragoste atât de mare față de fratele său răposat încât simte că nu l-ar putea cuprinde complet în cuvinte și nu vrea să riște să-i formeze o imagine incompletă. Pornește de la fizicul lui, aducând în vedere mai multe întâmplări din copilărie care-i pun în lumină „zenul natural”. Vorbesc despre Zen pentru că despre asta vorbeau și cei doi frați mai mari, încercând să-și construiască viețile într-un mod cât mai autentic – lucru care este, poate, opus perfecțiunii.

Pentru mine, fiecare cuvânt scris de Salinger este de o importanță deosebită, așadar orice subiect pe baza căruia a scris vreodată îmi stârnește interesul. Abia aștept ca povestirile sale nepublicate oficial (sau indisponibile pentru a fi citite momentan) să apară sub forma unui volum îngrijit de urmașii săi. Nu am mai multe cuvinte de spus despre volumul de față, înafară de faptul că păstrează același farmec tipic autorului. Dacă te-ai îndrăgostit vreodată de un personaj de-al lui, te îndrăgostești de toate și ajungi, la fel ca mine, să dai paginile cu sufletul la gură pentru a afla mai multe despre ele. Opera lui Salinger trebuie văzută ca un întreg, fiecare povestire în parte fiind o parte prețioasă a sa. Mai presus de scenele evocate direct, de cuvintele alese și subiectele abordate, din orice scriere salingeriană reiese acest univers unicat, splendid și înduioșător pe care l-a creat în urma ororilor războiului.

Cred în continuare că Salinger nu e pentru toată lumea și mi-e ușor să înțeleg de ce unii îl dau la o parte când vine vorba de mințile geniale ale secolului trecut, fără a-i acorda meritele literare corespunzătoare. Acest om a fost însă mai mult decât un simplu scriitor de calitate. Cred cu tărie că multe răspunsuri la întrebările pe care ni le punem zilnic se regăsesc în ficțiunea lui atât de vie și plină de frumusețe. Singurele cărți pe care le-aș reciti la nesfârșit sunt ale sale și sunt sigură că oricum nu le-aș putea pătrunde toate înțelesurile pe deplin cu mintea. Cel mai nepretențios și real scriitor este el și orice roman sau povestire a scris dovedește asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.