Sarah Winman – Tin Man, recenzie

Voi începe prin a spune că ediția pe care o dețin nu trebuia să fie niciodată în posesia mea, fiind o copie menită pentru o agenție literară din România. Nu am știut acest lucru atunci când am cumpărat-o dintr-un anticariat, însă în interior este specificat că nu este varianta finală, corectată și gata de publicare. Nu pot decât să sper că nu au fost modificate prea multe detalii în ediția din librării.

Când Dumnezeu era iepure, romanul de debut al lui Sarah Winman, se numără în continuare printre romanele mele preferate citite vreodată și nici Tin Man nu s-a lăsat mai prejos. Mi-ar plăcea să fie tradusă și în limba română la un moment dat, totuși, pentru că este o poveste la fel de tristă și extrem de bine scrisă ca și celălalt roman al autoarei.

Anumite teme au fost păstrate – viața într-o zonă restrânsă din Anglia, pendularea dintre această zonă (aici este vorba de un cartier din Oxford) și Londra, povestea tristă de iubire dintre doi bărbați și tragedia inevitabilă a mai multor destine unite în diferite feluri. Am văzut chiar și o paralelă dintre personajul Annie și protagonista din Când Dumnezeu… ceea ce îmi lasă impresia că ambele ar fi alter-ego-uri ale autoarei într-un mod mai direct decât celelalte personaje ale sale, dar let’s not get ahead of ourselves, cum ar zice englezii, în cazul de față.

Povestea este centrată pe Ellis, Michael și Annie, în ordinea asta. Primii doi se cunosc la vârsta de doisprezece ani atunci când Michael se mută în oraș, fiind abandonat de mama lui. Anii trec, iar prietenia lor devine din ce în ce mai puternică, schimbându-și chiar valențele. Povestea are loc începând cu anii ’70 astfel încât iubirea lor nu putea fi împărtășită în văzul lumii. Construcția literară e de fapt bazată pe astfel de flashback-uri, din copilăria lui Ellis și până în prezent, când totul s-a schimbat. A doua jumătate a cărții este bazată pe notițele din jurnalul lui Michael, iar aceste două variante formează un întreg formidabil și sfâșietor în același timp.

Există un element-cheie, foarte important și reutilizat pe parcursul poveștii: tabloul „Vază cu douăsprezece flori” pictat de Van Gogh în Arles. Inițial, acesta reprezintă oaza de bucurie a mamei lui Ellis, Dora. Ulterior, cei doi băieți devin și ei fascinați de pictură în diferite feluri. Semnificația este încununată de niște floarea-soarelui reale, în cel mai sublim mod imaginabil.

Sunt convinsă că Palahniuk ar fi mândru de această poveste fiindcă are toate elementele pe care el le menționa în cartea sa: există un refren, alternanță între Vocea mică și Vocea mare, acest element-cheie care-și schimbă constant semnificația și crește ca importanță și, poate cel mai important, felul în care Winman a pendulat constant între prezent și trecut, oferind un echilibru perfect poveștii.

În poveste apare ulterior și Annie, care devine soția lui Ellis, iar cei trei formează un trio magic al prieteniei, dar și al lucrurilor nespuse. Mă fascinează foarte tare acest gen de romane, cum cred ca este vorba și în O casă la capătul lumii (am urmărit doar filmul), pe care îmi doresc să o citesc. Implicațiile psihologice dintre cei trei sunt evidente numai și din această descriere, dar abia aici Winman își pune în aplicare geniul și delicatețea, creând tablouri peste tablouri pline de frumusețe, care să oglindească stările prin care trec cei doi bărbați de-a lungul vieții.

Apar și alte elemente tragice în poveste, extrem de triste și imposibil de evitat, aproape, dar sfârșitul are darul de a oferi exact ceea ce vedea și Dora în galbenul lui Van Gogh: sentimentul de pace și acceptare. Sunt sigură că multe alte paralele pot fi trasate între romanul ei de debut și Tin Man – apropo, romanul se numește așa pentru că aceasta era meseria lui Ellis, dar probabil are și un dublu sens pe care nu l-am dibuit complet -, iar acum sunt cu atât mai curioasă să înțeleg cum de Winman se simte atât de profund legată de anumite teme. Nu-i musai să aflu vreodată răspunsul, mă bucur doar că pot rezona cu lucrurile care probabil că-i sfâșie și ei sufletul, făcând loc unei renașteri.

Citind-o în engleză, sunt convinsă că mi-au scăpat anumite detalii, însă esențialul este că am citit o poveste (de doar 195 de pagini în ediția mea) extrem de captivantă, frumoasă prin amărăciune, o poveste despre simplitate și oameni simpli, care tocmai prin autenticitatea lor sunt probabil cele mai frumoase personaje despre care am citit vreodată. Locațiile se schimbă: acum suntem în Oxford, apoi în Londra, apoi la Paris. Vocea naratorului însă nu se schimbă câtuși de puțin, iar asta desăvârșește opera și te lasă fără cuvinte la sfârșit.

Chiar dacă dețin practic o copie ilegală, pe care am achiziționat-o fără să știu, o copie cumva incompletă, tot o voi prețui veșnic pentru cuvintele perfecte ascunse în ea. Winman crește din ce în ce mai mult în ochii mei și îmi doresc să citesc și restul lucrărilor sale – în special dacă ar fi traduse și la noi. Limbajul folosit a fost unul simplu, ușor de urmărit, dar tocmai de aceea autoarea reprezintă tot ce apreciez eu mai presus de orice la un scriitor: intensitatea trăirilor pe care le poate crea prin cele mai banale cuvinte și felul cum povestea în sine le transcede.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.