Cristina Boncea

Revin cu o mică întârziere pentru a continua seria începută în luna iulie pe blog. În acest articol vă voi povesti despre experiența mea per-totală cu J. D. Salinger, din moment ce este autorul meu preferat și i-am citit toate cărțile publicate până în prezent. Veți vedea și de ce spun asta și cum se poate vorbi despre continuitate la un autor decedat din 2010, dar, până atunci, haideți să vorbim despre fiecare titlu în parte.

Prima oară, am pus mâna aproape întâmplător pe ediția în engleză a romanului „De veghe în lanul de secară„. Știam doar că este inclusă în programa școlară ca lectură secundară, așa că nu aveam prea mari așteptări de la această scriere populară și agreată în mediul învățământului liceal. Eram în Cărturești Verona și m-am așezat cu această ediție în mână la o masă pentru a savura un ceai. Am parcurs câteva zeci de pagini cu sufletul la gură și m-am îndrăgostit pe loc de povestea lui Salinger, dar am vrut să văd dacă idila noastră amoroasă va rezista în timp, așa că nu am cumpărat cartea în ziua aceea. Am revenit însă în librărie la scurtă vreme (în liceu îmi petreceam multe ore din viață savurând ceaiul de la Cărturești Verona) și, în cele din urmă, am cumpărat volumul și mi-am terminat lectura.

Este adevărat că poate nu înțelegeam fiecare cuvânt scris în engleză în parte, însă energia romanului a fost mai mare decât înțelegerea per se a cuvintelor folosite de autor. Am fost impresionată, am fost întristată și am rezonat profund cu Holden Caulfield, pe care l-am simțit în depresie încă înainte de a afla deznodământul poveștii. Așa s-a înfiripat amorul meu nemuritor cu scrierea lui Salinger și, în decursul a câțiva ani, am reușit să achiziționez și celelalte romane ale sale și să le parcurg cu o sete din ce în ce mai mare.

Abia anul acesta am reușit să recitesc romanul în versiunea lui românească, o traducere care lasă într-adevăr de dorit, dar care iarăși nu a putut elimina fascinația cu care am parcurs fiecare cuvânt lăsat de Salinger cititorilor săi. Mi-a plăcut chiar și mai tare decât îmi aminteam din adolescență și acum se numără categoric printre preferatele mele all-time, dacă nu ocupă chiar primul loc. Magia acestui roman, pare-mi-se, merge dincolo de cuvinte, direct în străfundurile sufletului uman și nu are legătură cu vârsta personajului sau a cititorului, ci, cumva, pare a fi vorba de uniunea (și mai ales dezbinarea) dintre oameni, în general. Pentru mine este un roman nemuritor, care nu spune povestea unor timpuri istorice sau a unui oraș, ci vorbește despre o stare sufletească permanentă, una din gama largă de emoții omenești ce nu vor dispărea niciodată, indiferent de evoluția umanității. Este vorba poate despre angoasa existențială, poate chiar de frica de moarte în termeni heideggerieni sau chiar despre thanatos-ul din psihanaliza modernă. În orice caz, acest prim roman citit de la Salinger a fost punctul de plecare al lecturilor mele ulterioare.

După aceea, am citit Franny și Zooey, fără a avea mari cunoștințe despre familia Glass și cum a fost ea exploatată în majoritatea scrierilor lui Salinger. M-am lăsat deci purtată într-o poveste dintr-un alt registru care însă mi-a plăcut la nebunie. Se vorbește aici tot despre depresie, dar într-un mod mult mai direct și analitic. Romanul este format practic dintr-un lung dialog al celor doi frați, un fel de dialectică a suferinței umane intrinseci, căreia Salinger, prin iluminarea sa absolută, i-a găsit chiar un leac. Cartea mi se pare deci un pas în vindecarea suferinței prin diverse referințe religioase (taoism, mai exact), dar și printr-o formă de tough love, care este poate mai reală decât blândețea neconținătoare a salvatorilor de zi cu zi. Mi-a plăcut extrem de tare să observ raportul dintre două genii diferite, să observ consecințele unei copilării de prodigy, trăită în văzul tuturor și purtând pe umeri așteptările unor adulți care vor să te vadă ca pe un idol. Semnificațiile psihologice sunt încă și mai puternice aici comparativ cu De veghe… și cel mai probabil n-am reușit să le cuprind pe toate cu mintea, dar tocmai asta am reușit să-mi confirm prin această lectură: pe Salinger nu e nevoie să-l înțelegi din punct de vedere rațional, cognitiv, ci poveștile lui sunt tot timpul despre suflet și trebuie simțite.

Mai departe, am reușit să achiziționez cartea cu povestiri scrise de un alt membru al familiei Glass, dar asta e un fel de „inside joke” de fapt pentru că nu modifică deloc perspectiva asupra cărții. Nouă povestiri, să zicem, mi-a plăcut cel mai puțin, dar asta pentru că povestirile scurte nu sunt niciodată suficiente pentru mine. Cel mai tare m-a impresionat ultima dintre ele, poate și pentru că era despre un alt prodigy și semăna mai bine cu ce știam eu despre Salinger ca scriitor. Abia la această lectură am simțit nevoia de ajutor în descifrarea semnificației din spatele cuvintelor și astfel am ajuns să mă folosesc de biografia din poza de mai sus, o carte de vreo 500 de pagini scrisă după foarte multe cercetări în viața personală a autorului. Am găsit acolo cheia de care aveam nevoie și am înțeles cât de strâns legate sunt povestirile lui cu experiența personală, în special în ceea ce privește participarea la război și pasiunea pentru Oona O’Neill (rămâne să citesc cartea lui Beigbeder pe această temă). Chiar și așa, am descoperit versatilitatea stilistică a lui Salinger prin intermediul celor nouă povestiri, dintre care prima este de mare importanță pentru legătura dintre celelalte opere ale lui. În orice caz, nu am fost deloc dezamăgită de carte, ci doar mi-am dorit să pot pătrunde din ce în ce mai adânc în acest univers mistic și magic, complex și plin de frumusețe creat (și trăit, sunt sigură) de Salinger.

Ultima carte scrisă de el și citită de mine a fost Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare. Am citit-o tot anul acesta, după ce m-am străduit mult să fac rost de traducerea în limba română (cărțile se găsesc destul de greu la prețuri accesibile). Acest ultim volum rezolvă parcă o parte din mister, ne mai dă o piesă importantă în puzzle-ul familiei Glass, dar cazul nu e nicidecum încheiat. În prima parte a volumului ni se spune o poveste destul de amuzantă despre un membru al familiei Glass, iar cealaltă este, în mod evident, o prezentare a lui Seymour, un alt membru al minunatei familii creată de Salinger. Am devorat și mai tare cuvintele autorului și am simțit o reală tristețe la gândul că nu mi-a mai rămas nimic de citit de la el. Acest lucru m-a împins la o căutare asiduă pe Google și așa am aflat că autorul a mai scris multe alte povestiri ce urmează însă a fi date spre publicare de către membrii familiei sale rămași în viață în următorii ani. În trecut, am înțeles că s-a mai încercat și publicarea povestirii Hapworth, 16, care e un fel de sequel la poveștile familiei Glass, dar în cele din urmă publicarea a fost sistată pe termen nedefinit. În orice caz, aștept cu nerăbdare să citesc lucrările lui Salinger ce n-au fost publicate în timpul vieții sale. Până atunci, nu pot decât să recitesc volumele din biblioteca mea. Știu că sunt singurele de care nu m-aș sătura niciodată.

Viața acestui autor cu care împart ziua și luna de naștere a fost destul de profund cercetată de David Shields și Shane Salerno. Regăsim acolo mărturii și întregul istoric scriitoricesc al autorului, plus multe alte date personale. Nu am cercetat volumul până la capăt, însă cu siguranță orice detaliu mi s-ar părea fascinant. Nu pot decât să le recomand celor pasionați de lectură să-și deschidă sufletele în fața acestui geniu și să-i parcurgă romanele în ordine cronologică, poate, spre deosebire de cum am făcut eu. Nu cred că vreun alt scriitor l-ar putea detrona vreodată din ierarhia mea, indiferent de circumstanțe. Voi l-ați citit deja pe Salinger?