Vă amintiți de David Foenkinos?, recenzie

Detest faptul că David a reușit în cele din urmă să-mi producă simpatie față de el și povestea pe care a scris-o. Romanul este o autoficțiune, iar miza este regăsirea inspirației pierdute, din perspectiva unui autor care se simte mediocru (și nu poate fi contrazis prin argumente prea solide).

Până spre ultimele pagini l-am detestat profund pe David. Din tot ce a scris aici, reiese doar că e un misogin patetic, o lichea, un om complet dezrădăcinat și nehotărât, care trăiește egocentric într-o lume potrivnică și așteaptă salvarea mereu din altă parte – în general de la femei. Sfârșitul nu neagă aceste lucruri, caracteristicile unui dublu scorpion care nu face decât să-și plângă de milă și să trăiască după impresiile de moment, dar reușește în schimb să transforme povestea într-una ceva mai inspiratoare, ca să rămân la ideea principală. Îl însoțim pe autor în căsnicia sa ratată, în frica de îmbătrânire, în relațiile cu vecinii și aventurile amoroase de scurtă durată. Încă de la început vedem cum alegerile sale sunt făcute din inerție, tocmai pentru că nu știe exact ce vrea – înafară de un singur lucru: să-și reamintească ideea genială pentru un viitor roman pe care o avusese la un moment dat în tren. Unicul său scop este să revină în atenția publicului după succesul primului său roman, Potențialul erotic al soției mele. Nu am citit nicio altă carte scrisă de Foenkinos până acum, dar dețin două dintre ele în bibliotecă și am rămas curioasă și deschisă în privința lor. Se vede că scrie bine, tocmai pentru că am reușit să citesc cartea într-un timp record pentru mine și am putut chiar trece peste viziunile lui înguste despre femei și felul în care se vede pe sine (recunoaște că e patetic, dar nu crede că ar merita mai puțină atenție și admirație din cauza asta).

E abia al doilea roman autofictiv pe care l-am citit, dar știu deja că e genul meu preferat. Nu am nevoie să mă întreb care părți sunt reale și care sunt fictive pentru a putea urmări ideea de bază: pare că Foenkinos vrea să ne arate că până și scursurile sociale pot avea noroc dacă își urmează orbește visele. Pot să-l compar aproape la perfecțiune cu Bunny Munro a lui Nick Cave, cu mențiunea că acel personaj e un bărbat mult mai asumat decât acesta. E David un om rău? Habar n-am, dar e drept că e unul foarte creativ, care reușește cumva să nu se lase bătut. La fel ca în cazul lui Hemingway, probabil mi-ar plăcea să-i citesc poveștile fictive atât timp cât nu mai trebuie să aflu în mod direct despre cât de groaznic, plângăcios și laș e el ca om – și „entitled„, să nu uităm. Ca scriitor, pot înțelege dorința de a fi văzut drept un boem cu o viață extrem de interesantă, dorința ca romanele tale să fie citite de cât mai mulți oameni – mai ales după ce ai avut atât de mult succes, iar romanul tău de debut a fost tradus într-o grămadă de limbi deja -, dar nu pot înțelege prefăcătoria. Putem adăuga și „mitoman” pe lista de caracteristici negative ale lui David și e ușor amuzant să observi cum el e perfect conștient de toate minusurile sale. Doar astfel l-am putut „ierta” și am ales să continui lectura, spunându-mi că totuși omul s-a pus pe tavă știind că va fi judecat, însă e dreptul lui să-și spună povestea. A spus într-adevăr o poveste foarte frumoasă, cu happy-end, iar dacă ar fi vorba 100% de un personaj fictiv, aș spune că a fost conturat foarte clar, într-un mod fascinant chiar. Aici câștigă oarecum în fața lui Bunny Munro, fiindcă finalul său este puțin mai meritat – sau cel puțin nu caută milă, recunoscându-se drept un impostor, dar refuzând într-un final să se simtă vinovat pentru fericirea lui. Aceasta ar putea fi una dintre singurele sale decizii sănătoase, așa că am decis la rându-mi să nu-l exclud de tot din lista mea de lectură.

Prin urmare, romanul de față este unul scris foarte bine și alert, expunându-ne drama autorului aflat într-un blocaj creativ și felul în care lipsa sa de inspirație se leagă de viața lui personală, deloc monotonă. Nu-l recomand neapărat celor cu o răbdare și mai mică decât a mea pentru afirmații josnice (lucruri de genul: „mi-aș dori ca fiica mea să moară virgină” sau „n-am găsit nicio femeie care să mă facă să uit de existența altora”), dar presupun că e un început la fel de bun ca altul pentru cei curioși față de Foenkinos… Sau, poate, pentru cei care vor să știe cam la ce lucruri se poate preta un autor care și-a pierdut inspirația.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.