Cristina Boncea

Fără să-mi dau seama am citit doi autori francezi unul după altul, observând astfel niște tipare în stilul de scriere care nu-mi sunt pe plac. Criză la Moscova e o scurtă povestire de doar 100 de pagini față de care mă găsesc într-un impas și nu știu cum să mă raportez la ea.

Din introducere aflăm că povestirea a fost modificată și regândită de Simone de Beauvoir sub un alt titlu, inclus într-o colecție de scurte povestiri. Avem în centru un cuplu de pensionari plecați într-o călătorie la Moscova pentru a petrece timp cu fiica lui Andre dintr-o căsătorie anterioară. Capitolele alternează între viziunile celor doi parteneri care au gânduri ascunse despre îmbătrânire și modificarea relației lor în timp. Cuvântul „criză” din titlu are mai degrabă o dimensiune personală, referindu-se cu precădere la conflictul care apare între ei (pe baza acelor gânduri neîmpărtășite). Sunt convinsă că povestea nu este definitorie pentru autoare și sunt în continuare curioasă să citesc celelalte lucrări ale sale, probabil mai complexe, însă nu am reușit să găsesc nici măcar un singur element aici care să-mi provoace până și cea mai mică zvâcnire de entuziasm.

Presupun că ideea ar fi să observăm diferențele dintre istoria personală și cea exterioară – Andre și fiica lui, Mașa, au deseori discuții pe teme politice, legate de situația URSS-ului din acea perioadă. În special soția sa, Nicole, se gândește la propriul trecut, la visele la care a renunțat și la scurgerea timpului care acum i se pare doar o numărătoare inversă înspre moarte. În discuție apar și sentimentele ei față de fiul lor pe nume Philippe și femeia cu care urmează să se căsătorească, pe care ea nu o place din motivul „clasic” al mamei care simte că-și pierde copilul. Față de Mașa nu nutrește aceleași sentimente, însă asta nu o oprește din a se simți inconfortabil în acest trio format de ei la Moscova. Avem așadar niște portrete psihologice conturate precar de-a lungul paginilor, iar rezoluția de la final vine ca un fel de urmare logică a celor întâmplate. Mi-ar fi plăcut ca măcar în ultimele pagini să apară un element dramatic, care să transforme monotonia celorlalte, însă asta nu s-a întâmplat. E una din puținele dăți când simt că am citit o carte degeaba, fără să rămân cu nimic altceva înafară de sentimentul de iritare. Nu am reușit să găsesc „viața” din această povestire, deși se vede că de Beauvoir nu e o autoare care să scrie prost. Pot doar să consider că dorința ei inițială de a nu o mai publica sub forma actuală era îndreptățită și ar fi trebuit poate respectată (din ce am înțeles, povestirea a fost publicată post-mortem).

Nu e o povestire complexă, care să te invite neapărat la introspecție, dar presupun că peisajele evocate poartă-n ele ceva din URSS-ul anilor ’60 și sentimentul de criză de timp regăsit deseori la pensionari, cu care eu m-am mai întâlnit doar într-o singură carte (Suflete în noapte). Prin urmare, pentru mine a fost o lectură inutilă, dar mă bucur că măcar mi-am stabilit o referință minoră în ceea ce privește stilul autoarei.