Moartea lui Bunny Munro, recenzie

Nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată atât de dezamăgită de o carte. Mi s-a părut că cititorului i se cere să-i fie milă de un bărbat prezentat ca fiind ultima scursură a societății, un bărbat care este, desigur, alb și de vârstă mijlocie.

Singurul lucru care m-a făcut să-i dedic acestei cărți cinci zile de lectură din viața mea a fost stilul de scriere care, după mine, intră în categoria Palahniuk-Welsh-Bukowski, cât și o mică speranță că întreaga narațiune va fi salvată de deznodământ. Povestea stă în felul următor: soția protagonistului se sinucide, iar acesta are misiunea de a avea grijă de fiul lor de nouă ani, pe care-l cheamă Bunny Junior. Bunny Munro este un bărbat dependent de sex, având fantezii în special cu Kylie Minogue și Avril Lavigne, dar și cu orice femeie sau copilă care-i apare în raza vizuală. Mecanismul său de coping cu orice traumă din viața lui este să se masturbeze sau să facă sex, bineînțeles având zero respect față de femeile care-i acordă acest favor. Timp de 250 de pagini trecem prin toate aventurile lui sexuale care includ violul și aproape necrofilia, după care, în ultimele pagini, asistăm la o scenă imaginară unde acesta își recapătă într-o oarecare măsură umanitatea și conștientizează în sfârșit consecințele faptelor sale.

Observăm de asemenea și de unde i se trag protagonistului aceste apucături sub forma aparițiilor episodice ale lui Bunny Munro Senior, tatăl său. Bunny Munro își tratează fiul cu aceeași neglijență de care a avut parte la rândul său și absolut nimic nu-l poate salva de comportamentul său incorigibil. Titlul este destul de explicativ, așa ca nu este greșit să anticipezi la fiecare pagină momentul morții sale. Este o moarte fizică sau metaforică? Ce semnifică aceasta pentru poveste? Din punctul meu de vedere, absolut nimic. Doar o apologie cu mult întârziată, o confesiune patetică a celui mai jalnic personaj despre care am citit vreodată. Romanul expune povestea tragică, destinul incredibil de crud rezervat unui copil ce poate încă are o șansă de a scăpa de blestemul generațional din familia lui – doar că această șansă este infimă.

În schimb, este cu siguranță o poveste la care voi continua să mă gândesc, analizând-o, căci nu pot să-mi explic cum de ceva atât de grotesc este o carte de succes. Scena aproape necrofilică, ce marchează apogeul nebuniei lui Bunny Munro în urma morții soției sale, aproape că m-a făcut să fierb de furie, dar nu mai mult decât perspectiva naratorului asupra felului în care două femei ce au fost drogate și violate de protagonist „își șterg una alteia lacrimile cu șervețele făcute ghemotoc”, după care îl iartă. Delirul accelerat prin care trece Bunny Munro nu arată nimic altceva decât tipologia omului care trebuie să aibă un loc special rezervat în iad, dacă locul acesta ar exista cu adevărat. Da, este povestea unui bărbat absolut patetic și complet condamnabil care și-a pierdut orice șansă reală de la mântuire. Construcția literară, suspansul, stilul de scriere sunt toate demențiale, dar nu notez cărțile doar în funcție de asta. În acest caz, nu au contat la nimic, pentru că nu reușesc să găsesc niciun atribut pozitiv acestei povești.

Cui i-ar putea fi milă de Bunny Munro pe baza faptului că „are un șarm înnăscut” și „uneori e atât de simpatic în prostia lui încât nu te poți supăra pe el”? Desigur că are sens ca fiul său să continue să-l idolatrizeze, însă Bunny și-a semnat contractul cu diavolul încă din copilărie. Din acest punct de vedere, da, e un roman spectaculos, dar nu suport perspectiva iertării, nu încape-n discuție caracterul imoral și scandalos al protagonistului. În general ador să citesc romane despre antieroi, însă în cazul lui Palahniuk sau Welsh, există totuși o concluzie care spune ceva despre lume, deschide un nou orizont. Care este orizontul în cazul lui Nick Cave? Și ce rost mai are să le ceri scuze lui Minogue sau Lavigne după ce le-ai descris vaginele în detaliu odată la nu știu câte pagini?

Poate că în oricine există mugurii unui astfel de om dezumanizat și diabolic, aș putea spune, însă tocmai că acest tip de comportament există numai în potență, există mai multe posibilități pe care le poți urma pentru a-ți influența destinul. Bunny Munro decade din ce în ce mai tare în propria sa grandomanie și obsesie încât e pe un drum sigur spre autodistrugere cu fiecare alegere pe care o face. Un antierou imposibil de salvat – o perspectivă literară interesantă în sine, ca idee, dar iată că pusă astfel în practică n-a reușit decât să-mi provoace o greață puternică. E de apreciat că sunt atât de impactată de volum, înseamnă că „m-a prins”, cum se spune, dar intriga nu este echivalentă cu plăcerea. Prin urmare, nu pot recomanda nimănui această abominație, înafara celor curioși, la fel cum am fost și eu, să vadă până unde poate merge un roman scris pe o asemenea temă.