Nu vorbește nimeni despre ură. Nu vorbește nimeni despre demenți, despre cei care nu mai vor să aibă încredere, speranță. Despre cei care își reneagă umanitatea și totuși nu ajung criminali în serie. Nu ajung să fie nimic și nu știu cum să dispară.
Eu în asta găsesc frumusețea. Doar astfel de scrieri mă mai impresionează. Cum trebuie să-ți înfigi ghearele în propriul sine și să te smulgi din rădăcini, să te faci din nou viu. Doar singur poți face asta… Și nu știu dacă merge fără credință. Mereu mai e puțină credință acolo, pe fund. În adâncul ființei tale, cum se spune.
Expresia asta se folosește de obicei când se vorbește despre iubire. Ce știm despre iubire? E nemărginită. Moartea parte întotdeauna mai simplă. E capătul drumului pe care-l știm și atât. Iubirea poate dura veșnic, și în ceruri. Ce știm despre ceruri? De ce vorbim și scriem despre lucruri pe care abia le putem pătrunde cu mintea?
Nu mai fiți diletanți. Nu mai fiți idealiști. Nici măcar romantici nu sunteți.
M-am săturat să citesc bazaconii reciclate. Vorbiți despre voi și doar despre voi. Unde e unicitatea? Ce cunoașteți cel mai bine? De ce vă e frică să stârniți acel mic demon interior? El are toată cheia creativității voastre.
Îmi amintesc când m-am apucat prima dată de scris și brusc mă opream din poveste pentru că mă lua cu asalt “întunericul din capul meu”. Nu știam cum altfel să descriu inconștientul care prelua controlul mâinii mele, nu știam nici măcar că există un inconștient. Știam însă că am arta și că prin ea nu pot minți niciodată. Pur și simplu nu mă primește dacă mint. Se uită la mine batjocoritor și râde. Îmi spune “mai încearcă, ai omis ceva”. Nu te duci cu mâna-n fund la artă. Te duci cu mâna-n tine sau nu te duci deloc. Nu te mai duci nicăieri niciodată, nu mai există nicio chemare pentru tine fiindcă tot ce e bun și frumos în lumea asta necesită adevărul absolut.
Nu, nu adevărul celest. Nu adevărul despre Dumnezeu. Nu lucruri pe care nu le vom putea niciodată înțelege pe deplin. Adevărul tău. Ce știi tu despre tine? Ce-ai învățat cel mai profund despre lume străbătând drumul sorții tale? De ce naiba nu scrieți despre asta?
Scrieți despre întuneric. Închideți ochii dacă trebuie, acum oricum avem tastaturi în locul pixurilor. Voi scrieți de parcă vă imaginați deja publicul cititor. Care public? Care cititori? Ce aruncați voi în lume? Deșeuri. Deșeuri reciclate, clișee, lucruri ce-au mai fost spuse de o mie de ori înainte.
Ăla e un artist. Aia e piatra filosofală, dacă vreți. Omul ăla cu înclinații și instincte naturale, cu viziuni despre lume care reușește să se stoarcă, să se screamă, să moară încet până-și găsește unicitatea. Și-abia atunci, după ce se luptă cu sine însuși pentru ceea ce pare a fi o eternitate, abia atunci când pune zeama aia aparent plină de putregai pe hârtie, iar ea se transformă în bănuții de aur de la capătul curcubeului, atunci poate spune că a făcut ceva.
Eu de asta îmi dau în cap. Am pus doar câțiva stropi din mine în tot ce-am făcut. Nu m-am vărsat încă… Dar abia aștept să vedeți, oh, veți vedea, câtă mai cascada va eroda barierele literare după ce termin eu de sondat. Pare mocirlos la început, lucrul ăsta cu sinele. Da, știu, știu atât de multe. Și voi știți, dragi colegi autori. Dragi oameni cu har artistic. Dar când a fost asta vreodată suficient, hmm?
Nu mai vreau să citesc nerozii. Orice gând care-ți vine-n minte, ori opinie, trebuie regândită de zeci de ori, trebuie purificată – trebuie să te asiguri că e 100% a ta și nu e moștenită din cultură, din conștientul sau inconștientul colectiv. Asta doare și e istovitor, dar așa rămâi în “analele istoriei”. Așa însemni ceva pentru umanitate.
Altfel, să ne tânguim despre iubiri pierdute și să ne plângem singurătatea știm cu toții. Nu mai merge ca înainte. Niciun Werther nu mai dă roade acum, gata cu perioada aia. Romantismul e ca trendul “emo”. Gata, ne-am trăit pagubele și fanteziile ancestrale. Cred că vine o nouă perioadă de iluminare – dar nu științifică, ci sufletească. Știu, se poate spune că astea două merg împreună, dar n-avem nevoie de tehnologizarea literaturii, de robotizarea structurilor, de raționalizarea sufletelor. Cine nu înțelege legătura strânsă și directă dintre actul de a scrie și suflet este deja pierdut de mult, cu tot cu înzestrarea lui naturală. Cine poate să se plângă că într-o poveste s-a întâmplat așa și nu altfel, cum ar fi vrut el, nu înțelege că poveștile se scriu singure și există într-un univers diferit, într-o lume posibilă, unde noi nu vom putea pătrunde niciodată. Dar autorii știu, da, mereu știu, cât de reală e acea lume cărora ei îi oferă doar conturul, după care sunt trași în ea ca un vortex. Dacă nu ai avut până acum senzația de vortex în timp ce dădeai naștere la o poveste, nu faci ce trebuie.
Sunt multe de spus. Eu nu dau sfaturi, niciodată. Spun doar că încep să îmi revin și simt dragonul din mine cum e aproape pregătit de a-și lua zborul. La început era doar un șarpe mititel. Acum mă simt un mare titan și un mare tiran, totodată, al literaturii. Am venit să dau cu coasa, am venit să distrug, să desființez tot ce nu e autentic. Vă promit că știu mult prea bine să discern acum, văd prin bolile oamenilor, găsesc cauza și anihilez meritele. Gata cu robii sorții. Gata cu falsa pledoarie în numele gloriei, în numele credinței, în numele eticii sau ce mai vreți voi. Abia aia nu e artă, nu ce-am făcut eu înainte. Eu m-am explorat, m-am masturbat în fața tuturor oamenilor și încă sunt relevantă, iată. Cristina își revendică ce-i al Cristinei.
Numai în pragul nebuniei poți atinge genialitatea. Vulcanul din mine va erupe. Refuz să-mi mai curgă lacrimi de scârbă atunci când văd inepțiile la care alții se închină. Voi merge atât de departe încât nici nu vor mai exista astfel de idoli falși în universul meu. Se pare că metoda cartesiană dă totuși roade, într-un final…