Cristina Boncea

Mă bucur că în sfârșit am reușit să citesc și eu această carte atât de aclamată în blogosfera de la noi. Recunosc că aveam ceva așteptări de la ea, însă acestea au fost împlinite și chiar depășite! Încerc să nu îi ofer tratament special în recenzia care urmează, dar trebuie menționat faptul că este prima lectură pe care reușesc să o duc la bun sfârșit anul acesta, iar asta în numai două zile.

Cartea este auto-biografia autoarei, scrisă prin prisma viziunii sale de copilă. Aglaja și părinții ei au fugit din țară pe perioada comunismului, fiind circari de profesie, însă fuga din țară și lipsa unui „acasă” permanent este doar începutul traumelor pentru naratoarea noastră și sora ei mai mare. După cum ne spune Cărtărescu pe coperta din spate, avem de-a face cu viol, incest, violență domestică și multe astfel de trăiri macabre în cadrul istorisirii. Se tot repetă faptul că romanul de debut al autoarei este de fapt proză în versuri, ceea ce îmi amintește oarecum de cartea „Buddha din podul casei„. Ideea este că se citește foarte repede datorită structurii aleasă de Aglaja, fiind secționată în patru părți care marchează marile evenimente din copilăria și adolescența sa. Cel mai impresionant aspect la volum este aerul suprarealist și metaforele folosite de naratoare, o copilă care trăiește în teamă constantă față de viitor. Autoarea nu s-a ferit să prezinte aspecte mai puțin inocente în adevărata lor cruzime și nedreptate, conturând astfel o lume a groazei, îmbinată cu fantezie infantilă și realitatea socială din România acelor vremuri.

Nu vreau să repet lucruri care se tot spun despre „De ce…„, inclusiv explicația titlului se găsește în interviul cu autoarea de la finalul cărții. Pentru mine a fost, surprinzător, o remarcabilă aducere la viață, căci cuvintele Aglajei reușesc să te pătrundă și să te țină acolo, în mijlocul poveștii ei. Mi-a plăcut foarte mult ritmul sacadat prin care s-a trecut de la un eveniment la altul, de la un subiect la altul, căci sunt o mare fană a poveștilor fragmentare și alăturate „schizoid”, după cum ni se zice pe coperta a IV-a despre chiar caracterul naratoarei. De fiecare dată când mă gândeam că povestea ar putea avea un final fericit, o altă nenorocire avea loc în viața copilei, cam la fel ca în cazul romanului „Singur pe lume„. Desigur, trebuia de asemenea păstrată atmosfera macabră din cadrul poveștii despre copilul din mămăligă, poveste inventată de sora Aglajei cu scop pseudo-terapeutic. Prin urmare, această carte mi-a redeschis pe de-o parte apetitul înspre lectură, iar pe de altă parte, am adăugat la colecția mea mentală încă o poveste de viață tristă, pusă în cuvinte proprii, autentice și deosebit de frumos alese de un autor ce nu se mai află printre noi.

Pe lângă asta, există o sumedenie de citate ce pot fi extrase de printre pagini și sunt extrem de grăitoare pentru întreg conținutul romanului, cartea este artă în sine.

Consider acest roman un „must-read” pentru orice român pasionat de lectură, chiar dacă originalul a fost scris în limba germană și tradus la noi de Nora Iuga. Este o carte importantă inclusiv din punct de vedere istoric, dar, la fel ca orice altă carte bună, pentru pătrunderea în spiritul profund universal al unui autor (român) de calitate.