Cristina Boncea

Am fost cu totul luată prin surprindere de conținutul acestei cărți. Atunci când am cumpărat-o și am decis să o citesc, mă așteptam la orice altceva decât povestea izbitoare a micuței Ellen.

Aflăm de pe spatele cărții că totul este povestit din perspectiva unei fetițe de 11 ani, care locuiește cu mama și fratele ei, în timp ce familia își revine după moartea tatălui. Ce nu ni se spune este că acest personaj, tatăl lui Ellen, nu a fost deloc îndrăgit. Este de prisos să ofer detalii despre acțiunea romanului tocmai pentru că sentimentele și gândurile protagonistei sunt cele care fac obiectul atenției cititorului.

Când am văzut titlul cărții, m-am gândit că ar putea fi vorba despre o familie de imigranți care se stabilește în America. După ce am citit descrierea, așteptările mele s-au aliniat mai bine cu povestea lui L. B. Knausgård, însă nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru intensitatea trăirilor acestei fetițe. Este una dintre cele mai dure cărți pe care le-am citit, este ca și când ai fi biciuit constant, timp de 110 pagini.

Am recitit fiecare paragraf în parte pentru că voiam să absorb cu adevărat conținutul cărții. Toate stările descrise de Ellen îmi sunt familiare, iar tăcerea de care s-a lăsat învăluită reprezintă un fundal cu atât mai greu de conceput, mai dureros, când te gândești la sufletul unui copil. Problemele pe care și le pune fetița au legătură atât cu viitorul ei individual, cât și cu impactul pe care purtarea sa îl are asupra fratelui și mamei sale.

Pe lângă impresia că „pe toți aceștia (…) îi unește o dorință neexprimată de a fi împreună”, cum ni se spune pe spate, am trăit și groaza, poate chiar iadul, de a fi experimentat atât de multe lucruri la o vârstă atât de fragedă. În minte mi-au venit gânduri de genul: „cu siguranță este dureros să pierzi pe cineva drag, dar poate fi și mai dificil să îți revii după moartea cuiva care ți-a produs sechele greu de vindecat” sau „oare ce face urmările unei traume să arate într-un fel într-un caz și altfel într-altul?”. Răspunsul la ultima întrebare este bazat, desigur, pe context.

Scriitura Lindei este extraordinară, fiecare frază perfect gândită, un tot unitar desăvârșit și poetic. Tocmai pentru că toate cuvintele sunt plasate în locul potrivit, „cu penseta”, cititorul este cu atât mai absorbit în lumea plină de tăcere și gânduri asurzitoare a protagonistei. Această carte mi-a amintit de „Durerea e o făptură înaripată„, scrisă pe o temă similară și într-un stil la fel de poetic, dar și de „De ce fierbe copilul în mămăligă” pentru că ambele împărtășesc aceeași viziune pătată de tragedie asupra lumii, din partea unui copil.

Astfel de cărți ajung să devină preferatele mele, iar „Bine ai venit în America!” îmi confirmă încă o dată că genul meu literar preferat sunt dramele de familie.