Raftul cu ultimele suflări, recenzie

Trebuie să recunosc că acest volum mi-a plăcut mai puțin decât romanul de debut al autoarei. „De ce fierbe copilul în mămăligă” mi s-a părut mai complex, deoarece vorbea despre o perioadă mai mare din viața autoarei, pe când „Raftul…” este scris în jurul unui singur eveniment tragic: moartea mătușii sale.

Comentariul de la sfârșit mi-a deslușit și mai mult ce s-a întâmplat cu și în carte. Aglaja s-a sinucis înainte ca versiunea finală pentru tipar să existe, așa că editorul s-a folosit de notițele ei pentru a aduce romanul în forma de față, păstrând structura anteriorului. Este scris tot ca prin ochii unui copil, aparent pueril, cu umor negru și multă durere ce reiese dintre pagini. Personajele sunt din aceeași familie (în continuare „pur românească”) cu care ne-am obișnuit: mama Aglajei și bărbatul ei, Costel, unchiul Petru și, desigur, mătușa. De această dată întâmplările au loc puțin după Revoluție, ceea ce înseamnă că aceștia nu mai sunt constrânși de regulile comuniste și se pot în sfârșit întoarce-n țară.

Cum e de așteptat, mai multe amintiri de-ale naratoarei față de mătușa Reta sunt evocate în contrast cu sentimentele de repulsie, aș putea spune, pe care Aglaja le purta față de mama ei; aceasta din urmă era în continuare alcoolică și făcea bani prin tot felul de mijloace murdare, pe care apoi îi cheltuia „românește” pe lucruri inutile și mâncăruri scumpe. Mătușa era mereu cea care îi oferea alinare copilei, prin urmare, de aceea moartea sa lasă un gol atât de mare în urmă. Presupun, cum ne este spus la final, că Aglaja a vrut să surprindă în cuvinte tocmai acel gol lăsat de moarte sau clipa în care viața se desparte de corp; de aici și titlul romanului, deoarece unchiul ei îi spune că „Dumnezeu colecționează astfel suflete”, că „ultima suflare a cuiva îi aparține Lui”.

Nu m-a ținut la fel de bine-n priză ca prima carte, poate și din cauza faptului că nu există o schimbare de stare pe parcurs ce citești, doar acea apăsare tărăgănată a morții și discuții despre viața de emigrant. „De ce fierbe…” a fost mai veselă în limbaj, chiar dacă vorbea de lucruri la fel de triste, dar cu siguranță acest fapt se datorează și stării personale ale autoarei, care și-a găsit sfârșitul în tandem cu spiritul morții despre care scria. Poate tocmai pentru că n-am trecut prin vreo situație similară, să asist la moartea lentă a cuiva drag, nu pot empatiza deloc cu viziunea Aglajei asupra lucrurilor care au loc. Recunosc, desigur, în continuare originalitatea stilului de scriere și felului de a se juca cu cuvintele al autoarei, însă, din păcate, această carte nu a reușit să mă atingă sau să mă impresioneze la fel de tare prin imaginile evocate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.