Cristina Boncea

Fiind una dintre cele mai ample autobiografii pe care le-am citit până în prezent, Un om sfîrșit cuprinde toată filosofia personală a autorului italian, formată de-a lungul celor treizeci de ani de viață pe care acesta îi avea atunci când a publicat această carte. Drumul parcurs din copilărie până la maturitate este plin de înfrângeri personale; cea mai mare dintre ele, care ar fi trebuit să-i încununeze toate cunoștințele acumulate și părerile formate despre lume de până în acel moment, îi oferă autorului o nouă traiectorie în viață, o nouă raportare la lumea înconjurătoare exterioară în care trăim cu toții.

Deși cartea a fost publicată în anul 1912, limbajul și probleme expuse sunt foarte actuale, dovedind încă o dată că omenirea sau cel puțin, vârfurile mai intelectuale ale sale, s-a luptat de la începutul timpurilor cu același tip de dilmele, și-a dorit același tip de unificare universală care ar readuce umanitatea înapoi în rai. Calea pe care o descoperise Papini pentru a împlini acest fapt este adevărata sa înfrângere, încât a realizat că harul, puterea de a face minuni doar prin intermediul spiritului, nu este ceva ce poate fi atins prin cunoașterea artelor sau a filosofiei, nici chiar prin practicile întocmai ale unui suflet pur, care îi aparține totuși unui muritor, nu unui zeu. Acesta ar reprezenta punctul culminant al acțiunii, dacă am avea de-a face cu un roman fictiv. Papini reușește însă să se redreseze și să găsească o nouă filosofie proprie care să îl ajute să ajungă la împlinirea mult căutată.

Pentru mine, personal, Papini a reușit – chiar dacă într-un mod foarte critic, dar asumat – să mă treacă prin toate acele lucrări ale marilor autori (ex. Goethe, Nietzsche, diverși autori italieni) care i-au încântat privirile încă din adolescență, să-mi demonstreze încă o dată că este perfect natural ca lucrurile să ia această turnură de la o vârstă fragedă pentru cei care urmează să înfăptuiască lucruri mari în viață, mai apoi. M-am regăsit foarte tare în dilema acestuia în ceea ce privește extremele, cred eu, și datorită faptului că suntem născuți în aceeași zodie. El spune deseori în autobiografia sa că, dorindu-și să atingă mereu punctele cele mai înalte ale oricărui domeniu ales, a sfârșit prin a avea mulți saci de cunoaștere întru sine, însă niciunul complet plin. Chiar și această înfrângere este benefică pentru drumul pe care l-a urmat în viața și cariera sa de mai târziu.

Papini se auto-descrie ca fiind dintotdeauna posac, melancolic, dezinteresat de problemele triviale ale societății; evită aproape complet să vorbească despre iubire, fie ea conjugală sau frățească, axându-se întotdeauna pe scopul său, anume, cunoașterea integrală a universului și stăpânirea sa, schimbarea umanității într-un plan superior față de cel actual, schimbarea istoriei. Este foarte interesant să citești despre cineva atât de devotat planurilor sale, care, într-adevăr, a reușit să impună câteva schimbări majore de paradigmă în lumea intelectualilor vremurilor în care a trăit. Din moment ce aceasta este singura carte pe care am citit-o până acum de la el, nu pot decât să-mi imaginez că și restul lucrărilor sunt scrise având în vedere acest scop de înălțare a sufletelor, purificare și unitate spirituală. Declarându-se ateu, Papini totuși ajunge să realizeze că există de fapt ceva mai mare decât noi iar datoria noastră este să ne trăim viața fără a aștepta răsplăți pentru acțiunile noastre, căci orice lucru are un sfârșit.

Acesta concluzionează că viitoare generații trebuie să aibă și mai multe lucruri în vedere decât a avut el în vremea sa, încurajându-i să nu-și uite genos-ul (γένος), așa cum încercase el să facă în prima tinerețe, sub forma unei revolte reprezentată de mai multe ziare pe care le-a patronat. Pe scurt, sunt sigură că multe dintre tâlcurile experiențelor acestui autor, care este în primul rând om, în cadrul acestei cărți, îmi vor fi de folos pe viitor, îmi vor rămâne în minte și-mi vor reaminti cât de ușor este să te pierzi în cunoaștere atunci când te îndepărtezi de natura ta. De altminteri, el spune în final că nu este cu adevărat „un om sfîrșit”, căci, aș zice eu, întocmai ca în legile naturii, orice moarte este începutul unei noi vieți.