Isabel și apele diavolului, recenzie

img_9711

Având în vedere că această carte are 50 de pagini dedicate criticii literare conținând multiple puncte de vedere din care poate fi analizată, eu nu aș putea aduce ceva nou în această privință așa că mă voi rezuma la a comenta romanul lui Eliade așa cum l-am văzut prin proprii ochi, fără a aduce în discuție alte referințe pe care apropiații autorului le-au identificat în lucrarea lui.

Din punct de vedere literar, romanul este povestea unui tânăr „doctor” care ajunge în India și se stabilește în casa unor oameni simpli, care îl apreciază pentru vastele sale cunoștințe și îl susțin în studiile pe care acestea le întreprinde asupra culturii și artei lor. Romanul are forma unei scrisori dedicate unui prieten pe nume Mihail, de aceea este considerat un fel de jurnal intim al însuși autorului, Mircea Eliade. În această casă, pe lângă studiile efectuate pentru propria plăcere și curiozitate, protagonistul se luptă cu niște demoni interiori și se află la răspântia dintre două vieți diferite ale sale: trecutul, semnificând adolescența sa și viața pe care a lăsat-o în urmă în „țara lui de la miazăzi” și viitorul pe care încearcă să-l clădească în el însuși, schimbându-și viziunea asupra vieții; de la un tânăr bântuit de gânduri, care nu reușea să ajungă la propriile idealuri intelectuale, fiind prins într-un vârtej atât filosofic cât și provenit din lumea exterioară, protagonistul își propune să se regăsească prin „joc”, lăsându-se pradă ispitei și încercând la rândul să-i ispitească pe cei din jur. Deși scenele nu sunt foart grafice, majoritatea tablourilor erotice pe care le conturează acesta în carte ne duc cu gândul la un oarecare hedonism cu influențe nabokoviene, un dezmăț ce este considerat de rău augur dacă ar fi dat în fapt de ochii protestantiști ai celor ce-l înconjoară acum pe doctor în noua sa viață. În plan concret, personajul repetă anumite tipare care în final, trebuie să-l ducă la împlinirea scopului său: eliberarea de păcat prin păcat, concept deloc nemaiîntâlnit înainte. Ajungând în această casă de oameni simpli, tânărul ia la rând cei patru copii ai familiei și încearcă să-i influențeze pentru a-și lăsa pecetea asupra lor, pentru a-și demonstra sieși propria putere și importanță, căci era frustrat de faptul că niciuna din acțiunile sale nu lăsau în urma lor un efect pregnant asupra celor din jur, părându-i astfel, oarecum și din punct de vedere uman, în zadar. După ce singurul băiat, mânat de impulsurile noului oaspete, își părăsește locuința pentru a-și găsi un trai mai bun în Statele Unite, personajul nostru pătrunde într-o experiență de natură metafizică în care se vede căsătorit cu fiica cea mare, Isabel, care dă însăși numele cărții – de asemenea, aceste „ape ale diavolului” fac referință la vechiul basm al lui Petre Ispirescu („Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte„) și pot delimita și cele două lumi în care se regăsește el, pe plan intern și extern. Eliade a intitulat această experiență după cunoscuta piesă a lui Shakespeare, „Visul unei nopți de vară„. În acest film imaginar, protagonistul se vede căsătorit cu Isabel și ducând o viață simplă de agricultor, având copii împreună și depărtându-se de căile intelectuale pe care le urmase până atunci. În planul realității, gazda, adică mama Isabelei, își pune nădejdea că acesta o va lua de nevastă pe fiica sa, după ce ea i-a făcut câteva confesiuni în ceea ce privește avansurile lui inițiale.

După ce se trezește din acest vis, doctorul se întoarce la femeia pe care o cunoscuse înainte de a locui în casa familiei Axon și își petrece nopțile în casa acesteia, împreună cu un grup de prieteni, discutând despre artă și cultură. Protagonistul decide că are nevoie de opium pentru a se trezi din propria sa reverie, deși își afirmă dezgustul față de influențele exterioare asupra minții, care în sine ar trebui să aibă suficiență forță pentru a susține o existență firească, întru cunoaștere; acesta însă se simte pierdut și confuz după visul său de vară și are nevoie de o reabilitare forțată. Lucy este cea care încearcă să-i impună propriul său stil de viață, să-l sustragă din sânul familiei Axon și să-l aducă în planul ei burghez, unde arta este singurul sens al vieții. Femeia este pe de-o parte crudă, pe de altă parte foarte atașată de doctor, însă un alt eveniment de natură erotică îl îndepărtează pe acesta de ea și-l face să revină la Isabel.

Protagonistul, cel nenumit dar subînțeles ca și când ar fi însuși autorul, este iarăși pus în fața aceleiași întrebări: o va lua el în căsătorie pe Isabel, după toate cele câte s-au petrecut, după plecări, veniri și desfrânare?

 A nu se înțelege că acesta este un roman de tip erotic, căci erotismul este doar mijlocul prin care protagonistul trece mai degrabă tot în stil metafizic pentru a se reconstrui pe sine. Protagonistului în sine în repugnă senzualitatea, drept dovadă că nu actele fizice și carnale sunt cele de care are el nevoie pentru a se împlini. Romanul păstrează în sine, într-adevăr, foarte multe referințe, însă esențialul este tumultul interior și deznădejdea protagonistului de a găsi un sens și chiar pace între demonii săi interiori, de a le descoperi natura și de a se descotorosi de ei. Deși aspru criticat pentru neglijența asumată în care a fost scris acest roman-jurnal, eu tot consider că Isabel și apele diavolului este o incursiune extraordinară atât în propria filosofie a autorului ci și în cultura indiană pe care acesta încearcă să și-o însușească treptat. Lucrurile nu stau atât de diferit în această țară față de oriunde altundeva în lume, cel puțin, nu pe plan concret și exterior, însă o raportare la viață precum cea a lui Lucy lasă urme adânci în conștiința protagonistului care încearcă să o înțeleagă pe parcursul romanului. Consider că nimic nu lipsește din această combinație iar finalul este unul pe măsură, în care soarta arată că toate elementele s-au potrivit perfect, deciziile doctorului lăsându-l biruitor în arta sa exterioară.

Aș putea identifica și câteva elemente de comic de situație, însă sunt sigură că nu a aceasta a fost intenția lui Eliade atunci când a transcris de pe caietul său. Personajul în sine, acest alter ego, nu este unui foarte plăcut, poate de la început până la final, și tocmai acest fapt l-ar putea intriga pe cititor în a-și pune semne de întrebare cu privire la metodele utilizare în împlinirea scopului său. Eliade ne-a oferit această poveste ce trebuie luată ca atare și, deși verosimilitatea sa sub formă de jurnal este îndoielnică pentru critici, eu aș tinde să o cred mai degrabă realistă și plină de savoare; o poveste ce te lasă să te pierzi în ea, să o trăiești și să înfrunți aceleași temeri ca și protagonistul în căutările și mirările sale. Poate părea puțin mai greu de urmărit din cauza limbajului învechit sau a stilului împrăștiat de a scrie al autorului, măcinat la rândul său de frustrările literaturii, însă esența este una fascinantă, îndrumătoare pentru noi ceilalți, care avem – sub o formă sau alta – aceleași dileme.

Eliade este un autor care-și expune sub această formă deschisă toate credințele și cercetările și tocmai pentru această sinceritate frustă el trebuie citit cu mare atenție și îndrăgit în aceeași măsură, lucru pe care-l voi face pe viitor cu și mai multă râvnă de a mă contopi, de a-l asimila, pentru a descoperi noi căi nebănuite spre cunoaștere.

4

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: