Jurnal, recenzie

img_4269

Jules Renard e un naturalist. Acum înțeleg de unde s-au inspirat autorii români clasici și de ce învățătoarea mea din I-IV tot insista pe diferite lucrări semnate de autori francezi, precum „Morcoveață”.

Acest jurnal, de care am observat că s-au plâns chiar câțiva oameni, este structurat mai degrabă pe scurte idei și notițe, în locul unor confesiuni propriu-zise, cum ar fi fost de așteptat. Mie una mi-a plăcut toate mult această idee a celor care au lucrat pentru realizarea ediției de la Nemira și mi s-a părut că a fost mult mai ușor de citit, astfel, cartea. Sunt mai mult ca sigură că dacă mă forțam un pic și citeam mai multe de un an pe zi, aș fi terminat multe mai repede de citit – apropo, jurnalul se întinde din anul 1887 până în 1910, anul morții autorului. Fiind o carte non fictivă, voi presupune că oamenii știu deja cum a sfârșit aceast om al literaturii, așa că nu poate fi vorba despre spoilere, cum ar fi fost pentru o carte de ficțiune.

Cel mai frapant lucru mi s-a părut tocmai intuirea propriei morți, chiar cu câțiva ani înainte ca Renard să afle faptul că era bolnav cu inima. Acesta moare la 46 de ani iar însemnările din jurnal se opresc cu o lună înaintea acestui eveniment, așa că nu pot oferi date exacte cu privire la înmormântare ș.a.m.d. Ideea e că Renard suferea veșnic de bătrânețe, încă de la vârsta de treizeci de ani, deși el ne declară faptul că diferența dintre aceste perioade (tinerețe, bătrânețe) e o minciună și că nu știi cu adevărat mai multe lucruri la patruzeci de ani decât la douăzeci, sau cel puțin, că tocmai în asta constă tinerețea; puțin contradictoriu, nu-i așa?

Am început recenzia prin a-l numi naturalist, curent în care se autoîncadrează autorul de mai multe ori pe parcursul însemnărilor sale. O foarte mare parte a Jurnalului este ocupată de descrieri ale naturii și aprecierea scriitorului francez pentru elementele menționate. O altă mare parte este ocupată de critică și ironie cu privire la colegii săi de breaslă, având o mare admirație pentru Victor Hugo și fiind plin de antipatie pentru Oscar Wilde. Pe parcursul anilor, Jules își reproșează lenea, ce poate fi mai degrabă considerată o depresie rezultată din moartea tatălui și al fratelui său, Maurice, cât și a diferitor prieteni iar la final, a mamei sale. Autorul a dus o viață sărăcăcioasă, împreună cu soția sa Marinette și cei doi copii ai lor; iubirea pe care i-o nutrea soției sale a fost plină de loialitate așa că nu au existat probleme pe acest plan în notițele sale. Frustrarea autorului este acest reproș despre care vă spuneam mai devreme, faptul că nu e în stare să mai scrie ceva cel puțin la fel de bun ca „Morcoveață” și moare renunțând de tot la încercarea de a face acest lucru. În Jurnal ne este prezentată de asemenea și atmosfera din lumea literară și în general din Parisul de la începutul secolului XX, la fel de plină de fast, parveniți și oameni vanitoși pe cât mă așteptam. Pe de altă parte, pe parcursul vieții sale Jules Renard a fost numit primar la Chitry, localitate unde se retrăgea deseori pentru a se simți ca acasă, în mediul rural.

Am găsit foarte multe citate demne de memorat printre aceste notițe scurte și mi-am putut crea o imagine de ansamblu foarte bună asupra acestui autor, cât și a mai multor scrieri franțuzești din perioada aceea. Renard a fost genul de autor căruia nu i-a plăcut lingușeala și acesta a fost probabil motivul pentru care nu a fost extraordinar de apreciat în perioada în care a trăit. Am uitat să menționez că eu nu am citit nimic din ce a scris înainte de a pune mâna pe acest Jurnal însă ceva îmi spune că e probabil cununa muncii sale și poate chiar cea mai relevantă dintre scrieri, căci este de asemenea și o mini lecție de istorie. De asemenea, îl găsesc pe Renard și gândirea lui (susținător al feminismului, chiar) foarte actual și mă bucur că am avut ocazia să trăiesc în mintea sa pentru câteva zile.

Din peste cele 550 de pagini mai pot scoate faptul că valorile după care și-a trăit viața acest om nu erau apreciate de societatea în care trăia iar acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care Renard nu a avut foarte mulți prieteni apropiați sau oameni pe care să-i simpatizeze; asta și caracterul său puțin mizantropic care ni-l fac instant mai simpatic nouă și ne ajută să empatizăm cu temerile și slăbiciunile lui.

Recomand cartea asta tuturor celor care sunt pasionați de mărturii sincere provenite de la mari oameni ai lumii și care, la fel ca mine, caută să fie iluminați de gândiri mai avansate, din care pot extrage idei pe care să le aplice în viața de zi cu zi.

4

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: