My journey as a writer

Sunt sigură că am mai făcut postări de gen și v-am dat câteva lămuriri cu privire la ce înseamnă să fii scriitor în România, în special când ești așa de tânăr printre ceilalți oameni din industrie. Mă gândeam însă că ar fi interesant să revizuiesc propria mea viziune asupra acestei călătorii, căci sunt convinsă că și perspectiva mea s-a schimbat puțin asupra situației, acum, după un an și ceva de la debut.

La început, nu eram cu nimic mai deosebită de voi ceilalți bloggeri de cărți. Îmi vedeam de treaba mea, citeam cărți și scriam despre ele, fără să menționez vreodată faptul că mi-aș dori să public, fără să postez fragmente din scrierile mele personale. Recunosc că eram destul de anxioasă cu privire la reacțiile de care voi avea parte așa că am încercat să stau low-key la început (asta fiind înaintea de lansarea Octopussy #1); de aceea, nu am spus nimic despre cartea pe care știam că urma să o public până în momentul în care am avut coperta și o dată exactă pentru apariția ei. Deja se poate vedea o diferență dintre prima carte și a doua, când v-am destăinuit faptul că am scris și volumul 3, chiar dacă nu am propriu-zis o aprobare de la editură pentru publicarea ei. Asta ține mai mult de credința mea personală, în general nu vorbesc despre lucruri până nu se întâmplă, căci mereu poate merge ceva prost. Nu mă consider pesimistă, ci exagerat de prevăzătoare, chestie care chiar mi-a fost de folos în viață.

Revenind la ideea de la care am pornit, eram exact ca voi. O fană a cărților în general, dar și a anumitor autori. Practic, Cristina Boncea scriitoarea există datorită Cristinei Nemerovschi, mult mai marea scriitoare. Am vrut să fiu Hannah Montana or smth, am vrut să dovedesc că visele devin realitate, că se poate să devii from zero to hero… Asta era viziunea mea la început, dar v-am explicat în postarea despre autorii proști care nu trebuie încurajați faptul că, în realitate, nu oricare dintre voi ați fi putut deveni scriitori, așa cum poate vă doriți. Într-adevăr, m-am lămurit că deși orice se poate învăța în viață, arta e un subiect ce nu ar trebui atins de cei care nu sunt înzestrați din naștere cu astfel de aptitudini. Mai ales când mintea lor e la fel de deschisă ca vaginul unei virgine.

Nu o să neg faptul că mereu am știut în sinea mea că voi reuși, că eram făcută pentru asta, că sunt un om al artelor înainte de orice. Chiar am discutat la ultima mea lansare, de la Librăria Open Art, despre acest lucru – că eu nu aș mai fi scris dacă Herg Benet mă refuzau. Ce e drept, exact așa gândeam atunci când am terminat într-un final de scris Octopussy și le-am trimis-o, neștiind dacă o să li se pară o aiureală fără sens sau dacă o să le placă; în acel punct, eu însămi nu mai eram sigură pe ce am scris și mă întrebam dacă nu e cumva o ultimă încercare disperată de a-mi dovedi că am talent literar. De la acordul lui Alex Voicescu încoace, nu mai am pic de dubiu. Dacă vă întrebați cumva de ce ridic Herg Benet în slăvi, înainte de tot, o fac pentru că ei mi-au dat aripile pe care mi le doream pentru a zbura. Niciun argument nu poate contrazice asta, impactul strict subiectiv pe care l-au avut în viața mea. De ce Herg Benet și nu altă editură este o întrebare cu un răspuns foarte simplu: nici măcar nu am luat în considerare alte edituri, nici nu am încercat și nu cred că aș fi încercat. Pur și simplu.

Luăm o bucată de fată de 16 ani care nu e sigură pe nimic din ce va face în viața ei, nu are niciun plan pentru că nu e sigură de aptitudinile ei. O fată care a încercat totuși, având mereu deasupra norul gri al incertitudinii, o fată care a continuat să scrie… De ce am continuat să scriu? Nu m-am putut opri. Lucrul ăsta l-am realizat în ultimii doi ani, cam așa. Am talent, n-am talent, îmi place ce scriu, nu-mi place – cert e că pe tot parcursul vieții mele, de câte ori am zis că vreau să renunț pentru că nu-mi ieșea niciun proiect pe care-l începeam, nu m-am putut opri. Mereu reveneam la scris și simțeam sentimentul ăla revelator, lumina aia interioară cum palpează în mine și crește. Îmi spuneam „e imposibil să nu fie ceva de capul meu atâta timp cât simt toate aceste lucruri atunci când scriu”.

Prin nu-mi ieșea niciun proiect vreau să spun faptul că mereu încercam să scriu ceva cu gândul de a scrie un roman și mă pierdeam după câteva pagini, nu-mi mai plăceau ideile sau cum am construit propozițiile. Salvarea am găsit-o atunci când am încercat să scriu short stories și am văzut că le pot duce într-adevăr la capăt, lucru ce m-a încurajat foarte tare. Înainte de Octopussy, am mai scris un roman de vreo 60.000 cuvinte în engleză; ceva foarte basic dar încă relevant pentru mine și sufletul meu, deși nu cred că va fi publicat vreodată. Mi-am găsit stilul și mi-a plăcut mult vocea mea. Atunci am decis să scriu Octopussy, neapărat pentru Herg Benet. Îmi ziceam că oricum nimeni nu ar fi publicat o asemenea carte, nu mai știam să existe așa ceva în România înafară de Cristina Nemerovschi așa că ei erau singura mea șansă.

Acest articol vreau să se adreseze persoanelor care scriu sau vor să scrie, să publice. Când știi că merită să mergi mai departe, să continui să te lupți cu tine însuți? Când știi că „e ceva de capul tău”? Exact atunci când simți ce am simțit și eu: că nu te poți opri oricum, că viața ta depinde de scris, că te simți cel mai fericit atunci când faci asta. Atunci și doar atunci, nu pentru oricare alte motive, continuă să scrii. Satisfacția reușitei va fi enormă – mult mai mare atunci când termini de scris o carte decât atunci când ajunge și pe rafturile librăriilor, sufletește vorbind.

Știu că toate vorbele mele pot fi contestate prin faptul că ce fac eu „nu e literatură” sau cel puțin, nu e literatură de valoare. Pentru mine contează mult mai mult să-mi pun sufletul în fiecare cuvânt așa că ce nu vă convine de fapt sunt tocmai părțile din mine, nu cuvintele mele, nu rațiunea mea, nu stilul meu sau orice altă scuză puteți găsi. Nu cred, la modul cel mai sincer, că cineva mă înțelege cu adevărat ca om fără să înțeleagă și cărțile mele sau vice versa. A înțelege e diferit cu a plăcea, dar rareori am găsit recenzii sau opinii care să facă această distincție obiectivă. Ideea e că voi mai publica, voi mai crește, voi scrie multe chestii variate, cât mai accesibile. Trilogia Octopussy am vrut să fie debutul meu pentru că e povestea mea, în mai multe feluri decât pot explica vreodată. Îmi permit să vorbesc despre literatură pentru că o studiez, trăiesc în mijlocul ei, printre oameni din acest domeniu și abia la urmă pentru că scriu și eu la rândul meu. Eu cred în mine și am mulți alți oameni care o fac la rândul lor. Vreau să susțin mereu calitatea, vreau să fac parte din cât mai multe proiecte, vreau să găsesc alți oameni talentați cu suflete frumoase și să creștem împreună (atât pe noi înșine cât și piața literară). Ăsta e doar începutul călătoriei mele, cu bune și cu rele, indiferent cum vedeți voi din afară. I will still be here, asta e ceea ce vreau să transmit; vreau să am alături de mine oameni care-mi împart viziunea.

Le mulțumesc pentru că există.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: