Zilele abandonului a fost una dintre cele mai tulburătoare lecturi pe care le-am parcurs de la Elena Ferrante. Din acest motiv, experiența mea cu romanul nu a fost una dintre cele mai plăcute, având în vedere starea de disperare ce a persistat pe tot parcursul narațiunii.

1. Introducere
2. Despre ce este vorba în Zilele abandonului
3. Ce nu mi-a plăcut la Zilele abandonului
4. Concluzie

Introducere

Nu de mult, spuneam că Elena Ferrante este autoarea mea preferată la momentul actual. Deși nu am găsit încă o înlocuitoare, această lectură m-a pus pe gânduri. Este cel de-al șaptelea roman pe care îl citesc de la ea. Elementele comune s-au păstrat: condiția femeii în relație cu bărbatul și, automat, familia, felul cum ajunge să își construiască viața în jurul lui și să depindă de el, problemele femeiești despre care nu demult nu se vorbea și rușinea pe care acestea o aduc în viața lor.

Elena are un stil de scriere care curge, te face să dai pagină după pagină fără să îți dai seama, se respectă clasicele momente ale subiectului în toate cărțile sale și momentele de mare intensitate emoțională nu lipsesc din niciuna. Cu toate acestea, pentru mine ca cititor există o limită în ceea ce privește anumite subiecte sau moduri de abordare. Din păcate, Zilele abandonului a reușit să zdruncine din temelii piedestalul pe care o pusesem pe autoare. Totuși, nu cred că vreo altă serie ar putea depăși impactul pe care Tetralogia napolitană l-a avut asupra mea.

Despre ce este vorba în Zilele abandonului

O femeie aflată la vârsta de aproape 40 de ani este părăsită de soțul ei pentru una mult mai tânără. Protagonista noastră rămâne astfel într-o casă goală împreună cu cei doi copii mici și câinele familiei. Fiind vorba despre un roman psihologic, alunecăm împreună cu ea pe panta adâncă și aparent infinită a disperării: fără să aibă o sursă stabilă de venit sau vreun ajutor din partea cuiva, lumea din jur începe să își piardă conturul, iar ea își pierde temporar mințile.

Între cele două sute de pagini devenim martorii acestei alunecări lente, dar sigure, în pierderea de sine. În mod normal, nu aș fi fost tentată să citesc o carte pe un astfel de subiect, dar Ferrante a reușit totuși să o transforme într-o experiență digerabilă. „Cine sunt eu fără cel lângă care am trăit jumătate din viață?” este întrebarea centrală la care femeia încearcă să găsească un răspuns. Trăim împreună cu ea un moment de criză îndelungat, iar la final, ca femei ce își trăiesc prima tinerețe în anul 2024, nu putem spune decât: „ce bine că lucrurile nu mai stau chiar așa…”

Ce nu mi-a plăcut la Zilele abandonului

Făcând o analiză, îmi dau seama că toate cele trei romane în afara Tetralogiei scrise de Elena Ferrante m-au condus către un rating mediocru. Fiica ascunsă a avut câteva scene interesante, dar tema principală a fost maternitatea și diferența dintre rolul de femeie și mamă. În Iubire amară avem tot o paralelă dintre fetița interioară și femeia adultă și cum se îmbină cele două roluri. Ei bine, în Zilele abandonului avem cumva de-a face cu o combinație între cele două, dar având în vedere temele repetitive, experiența de lectură a fost cu atât mai neplăcută.

Din păcate, am putut rezona cu spirala pe care a pornit protagonista. Am citit cartea exact într-o perioadă când eu însămi mă aflam într-o criză existențială similară. Personajul este credibil, dacă nu chiar incredibil. Cu toate acestea, să persiști atât de mult într-o asemenea stare, iar cartea în sine să vizeze majoritar doar acest sentiment de pierdere totală nu i-a făcut bine spiritului meu iubitor de cărți.

Nu pot reproșa ceva anume cărții. Este scrisă excelent, ca toate volumele Elenei Ferrante, însă am ajuns la un nivel apăsător de saturație. Mi-aș dori foarte mult să regăsesc și alt gen de povești printre creațiile ei. Pe de-o parte, pot înțelege perfect stările prin care trece femeia din poveste, pe de altă parte, viața ei este ceva complet diferit de ceea ce vreau să cred că experimentăm ca femei tinere în această generație.

Nu îmi face plăcere să merg cu mintea în locuri atât de întunecate, care sunt astfel din motive care țin foarte mult de mediul exterior, de societatea anumitor vremuri, tocmai pentru că este ceva ce vreau să lăsăm în urmă ca umanitate. Sigur, sentimentele trebuie scrise, lăsate drept mărturie, dar personal aș prefera să stau la distanță de astfel de repetări, de teme precum cele din Femeia sfâșiată, carte la care și protagonista face referire.

Concluzie

Dacă nu ai mai citit altceva de la Elena Ferrante, nu recomand să începi cu această carte. Nu consider că îi face dreptate autoarei, care totuși ne-a oferit una dintre cele mai bune tetralogii pe care le-am parcurs vreodată. Zilele abandonului este o carte ce explorează teme profunde, care ne produce reacții în corp, o carte vie. Cu toate acestea, nu toate viețile și, așadar, poveștile, sunt menite să fie alipite sinelui nostru.