Dorință nu mi-a plăcut la fel de mult precum Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, prima carte pe care am citit-o de la Mathias Enard; cu toate acestea, stilul incredibil de poetic este la fel de prezent în reconstruirea Veneției de secol XVIII și a unei triste povești de dragoste.
Introducere
Chiar dacă nu este neapărat genul meu de roman, am decis să achiziționez și să citesc Dorință tocmai pentru că stilul autorului este atât de atrăgător. Această scurtă carte păstrează în ea esența unei Veneții ce pare de mult pierdută, în perioada Carnavalului. Destinele mai multor personaje sunt legate prin ițe subțiri, iar ceea ce au în comun mai cu seamă este tocmai magia acestui oraș plin de secretele și misterele sale.
Despre ce este vorba
Povestea se axează în principal asupra unui trio amoros, dintre care unul din protagoniști va reieși drept pierzător. Într-o perioadă în care alegerile inimii nu erau la fel de libere precum astăzi, dorința ajunge să fie sfâșietoare și să conducă la consecințe nefaste.
Într-un alt plan narativ, avem un Maestru care se bucură de plăcerile vieții: jocuri de noroc, femei și băutură, totul drept o pauză de la munca sa obișnuită din atelier. El contemplează frumusețile orașului în paralel cu propria viață. Din acest șir de gânduri reiese doar o dulce melancolie, o contopire cu spiritul timpului și al Veneției acelor vremuri în sine.
Ce mi-a plăcut
Pe lângă sublimul fel în care au fost descrise împrejurimile și relațiile dintre personaje, cred că mi-a plăcut cel mai mult ideea de a face temporar parte dintr-o astfel de Veneție; străzile nu erau tocmai sigure, iar diferențele dintre clasele sociale erau extrem de vizibile. Cu toate acestea, să trăiești zilnic într-un astfel de oraș înconjurat de ape și plin de clădiri impozante, să te bucuri de muzică și teatru sau chiar să participi la (re)crearea unor opere de artă sună extrem de romantic.
Ce nu mi-a plăcut
Nu pot spune că Dorință este o carte plină de substanță, cum nici nu cred că s-a vrut a fi. Tonalitatea generală este una moderată, fără salturi de intensitate, poate cu excepția ultimelor câteva capitole. Acesta nu este un “defect” al cărții, ci mai mult un wishful thinking, având în vedere potențialul pe care cele două povești intercalate îl prezintă. În cealaltă carte parcursă de la Mathias Enard, am simțit o mai mare doză de intensitate afectivă, poate și pentru că era vorba de un mult mai cunoscut personaj al istoriei artei.
Concluzie
Dorință este o lectură scurtă, simpatică, ce poate îmbogăți perspectiva asupra Veneției pentru cei mai puțin cunoscători, ca mine. Melancolia este starea care reiese cel mai clar din amalgamul de descrieri și fire narative, alături de un sentiment al tragismului ce nu apare nicăieri în mod explicit.
