Am urât cu pasiune școala

Când toți profesorii ies în stradă cu pancarte, cerând respect, nu-mi pot aminti decât de copilărie și adolescență. Îmi doream, mai mult decât orice, ca profesorii să mă lase în pace. Să nu mai adauge și ei la vraful de hărțuire pe care colegii mi-l serveau aproape zilnic, în timp ce eu cădeam din ce în ce mai adânc în interiorul meu. Profesorii mă sufocau, nu mă lăsau să gândesc, mă obligau să fiu atentă la modul în care prezentau lucruri în care nu credeau. M-am războit cu ei chiar și în facultate, chiar și cu cei tineri, fiindcă abuzul de putere nu are vârstă. 

Citește și Cum văd eu bacul, sesiunea și licența după terminarea facultății.

Profesorii care au reprezentat lumina

Am urât cu pasiune școala. Faptul de a fi adult nu mă poate face să șterg cu buretele identitatea copilului sau a adolescentului interior. Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață suferind de depresie și căutând feluri în care să mă sinucid, să mă anihilez fizic și psihic. Ar fi nedrept din partea mea să nu recunosc că au existat și profesori care să reprezinte o rază de lumină într-o lume plină de întuneric, dar pe ei îi cinstesc în sinea mea drept ființe umane cu empatie, separat de rolul lor școlar sau academic. S-a întâmplat numai ca ei să fie profesori și astfel să-i întâlnesc, dar ajutorul pe care mi l-au oferit nu a avut nicio legătură cu materia predată sau contextul în care le-am fost elevă sau studentă. 

Cred că pot număra pe degetele de la o mână profesorii care au știut să mă vadă, iar atunci când sufletele noastre s-au conectat, m-au încurajat să exist. Poate au regăsit în mine o parte din trecutul lor, când s-au simțit la fel de înfrânți, de singuri într-o lume plină de adulți autoritari și ignoranți. Poate am trezit copilul din ei prin neajutorarea mea, prin revolta mea, prin fricile și neputințele mele. M-au împins de la spate, mi-au spus “brânză bună în burduf de câine”, expresie ce m-a amuzant mereu, mi-au alinat temporar suferințele. Da, pe ei îi respect. Au fost oameni care mi-au stârnit la rândul lor compasiunea și dorința de a oferi ceva în schimb; poate rezultate bune la școală sau un e-mail la ani distanță după absolvirea liceului, o amintire a faptului că nu i-am uitat. Poate chiar și un gând bun adresat lor a însemnat ceva în univers.

Doamna învățătoare

Simt nevoia să-i numesc, fără să le menționez numele. Primul profesor care a adus valoare intelectului meu, dar și celorlalte arii sufletești și spirituale, care m-a ridicat în slăvi și m-a aruncat la pământ cu aceeași râvnă a fost doamna învățătoare. Am visat-o de nenumărate ori în ultimii ani, mereu cu teama că este pe moarte. Mereu trezindu-mă cu inima bubuind, speriată că odată cu ea va muri și acel copil din clasele primare care nu a ezitat niciodată să i se opună, dar nici să o convingă de faptul că merită să fie văzută. 

Școala gimnazială

Profesoara de franceză

După aceea, a fost doamna de franceză. Felul ei de a fi m-a impresionat atât de tare încât am scris un text în jurnalul meu despre ea, jurnal foarte public pe atunci. A doua zi după moartea soțului ei, era înapoi la catedră, cu ochii uscați, dar aceeași dorință de a păstra rutina, de a continua lecțiile din manual. Mi-a oferit meditații gratuite, deși nu i le-am cerut niciodată, și m-a încurajat să mă înscriu în trupa ei de teatru francofon, lucru care din păcate nu s-a întâmplat. Ea îmi era mult mai simpatică decât materia predată, însă am acceptat să particip chiar și la olimpiadă tocmai pentru că mi-a spus că pot. Mi-a spus să nu renunț. M-a acceptat așa cum eram. 

Profesoara de religie

În școala generală, am avut o relație deosebită cu o profesoară de religie. Conexiunea noastră a fost instantanee, am recunoscut elementul special una în cealaltă. Ea nu ezita să îmi aducă la cunoștință admirația ei față de mine, dar nici să îmi spună orice alt comentariu care îi venea în minte. Am participat alături de ea la un concurs legat de materia predată tocmai pentru a-i oferi ceva înapoi. Realizez acum că, deși nu m-au interesat niciodată rezultatele școlare, am participat la olimpiade și concursuri tocmai pentru a nu-i dezamăgi pe acești oameni care mi-au întins o mână, m-au mângâiat metaforic pe cap și m-au făcut pentru o secundă să cred opusul a ceea ce fusesem indirect învățată acasă: faptul că valorez ceva.

Profesoara de română

Într-o direcție similară a mers și relația mea cu profesoara de biologie sau cea de engleză. Pe cea de limba română, pe care am avut-o în toți cei patru ani de gimnaziu, am lăsat-o în mod special la final. Datorită încrederii pe care doamna învățătoare o sădise în talentul meu literar, m-am așteptat dintotdeauna ca profesoarele de română să mă favorizeze de la bun început. Așa s-a întâmplat și în cazul acesteia, dar nu pot spune în mod concret că am avut o relație deosebită, marcantă pentru mine. În schimb, a fost singura persoană din acea perioadă a vieții care era sigură că eu voi ajunge scriitoare. În albumul de final de clasa a VIII-a mi-a scris: “să ne inviți la viitoarele tale lansări de carte” și, câțiva ani mai târziu, așa am făcut. Realizez că este un lucru foarte mare și prețios să ai pe cineva într-o poziție de autoritate care să creadă în tine, să înlăture barierele dintre voi și să se dedice complet muncii sale – din dragoste atât pentru cunoaștere, cât și pentru oameni în general. După doi ani de formare în psihoterapie integrativă și aproape încă pe atât de terapie individuală, am învățat în cele din urmă că cei lipsiți de compasiune duc lipsă de ea în primul rând pentru ei înșiși – dar un copil nu ar fi putut înțelege acest lucru, cu atât mai puțin unul atât de schingiuit pe cât mă simțeam eu atunci. 

Liceu

Profesoara de română

În liceu am dat de o altă profesoară de limba română care m-a îndrăgit aproape imediat. La prima oră, ne-a pus să scriem în mod anonim ce înseamnă cititul pentru noi. Eu am scris: “pentru mine întrebarea “citești?” este la fel precum “fumezi?”, deoarece este o simplă preferință, un hobby”. Profesoara aceasta a citat din textul meu în fața clasei, fără să cunoască autorul, iar eu am simțit aceeași căldură pe interior pe care o simțeam atât de rar în acea perioadă. Purtarea ei m-a impulsionat să dau mai mult din mine, să îi demonstrez că pot fi atentă și implicată la școală, pe cât îmi permitea sănătatea psihică precară și pulsiunile adolescentine. Cu aceeași profesoară am păstrat legătura și peste ani, când mi-a citit romanul de debut și, ulterior, m-a ajutat să mă pregătesc pentru examenul de admitere la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, la care am renunțat în favoarea Filosofiei. 

Profesorul de logică și filosofie

Tot în liceu am avut o conexiune extrem de îmbucurătoare cu profesorul de logică și filosofie. Era un bărbat atât de implicat, atât de diferit de ceilalți profesori, încât îmi doream din răsputeri să îi câștig admirația. Am reușit să fac acest lucru și, drept urmare, am ales să dau cea de-a treia probă de bacalaureat la filosofie. Chiar dacă nota obținută nu a rezultat eforturile comune ale mele și ale profesorului, iată că această întâlnire mi-a ghidat ulterior pașii înspre facultatea care mi-a schimbat viața, a cărei experimentare n-aș fi dat-o pe nimic altceva într-un alt scenariu. 

Profesoara de germană

Nu pot să nu o menționez aici pe profesoara de limbă germană. Fiind la un profil bilingv, unde aveam 5 ore de germană pe săptămână, interacțiunile cu această profesoară au fost frecvente și de bun augur. Am reușit să formez o relație plăcută cu ea datorită faptului că eram foarte motivată să învăț această limbă străină pentru mine, iar interesul meu îl stârnea și pe al ei. Tot acum realizez că ce îmi doream cu adevărat era validarea eforturilor mele și, mai mult decât atât, validarea ființei mele ca fiind valoroasă în general. Mă agățam de câte o materie care îmi plăcea de-a dreptul, încercam să câștig simpatia profesorilor, însă, mai mult decât orice, îmi doream un adult care să se poarte blând cu mine și care să mă încurajeze. Susțin în continuare că am avut parte de foarte puțini astfel de adulți non-abuzivi în copilăria și adolescența mea.

Profesoara de engleză

O mică mențiune merită aici și profesoara de engleză pe care am avut-o, cred, în ultimul an de liceu. Cu profesoarele de limba română și limba engleză mergeam mereu la sigur, fiindcă erau materii la care excelam, însă au fost și multe situații în care se crea o profundă antipatie între mine și profesoară, ceea ce mă făcea să renunț la orice efort. Prin urmare, oglindeam mereu comportamentul profesorului față de mine, iar acesta devenea înmiit mai important decât a lua note bune la materia respectivă. Mi se părea o capitulare îngrozitoare, o decădere ca eu să mă străduiesc să obțin nota zece la o materie predată de un profesor pe care îl detestam, care mă trata mizerabil sau nu îmi oferea validarea pe care consideram că o merit. Era felul meu de a protesta, de a-i spune: “nu ai nicio putere asupra mea”, de a-mi lua puterea înapoi. 

Facultate

Coordonatoarea de licență

Până aici, doamna învățătoare și profesorul de filosofie au avut roluri cu adevărat importante asupra dezvoltării mele personale ulterioare. La Facultatea de Filosofie am găsit o a treia persoană care să completeze această sfântă profesorală treime. Este profesoara pe care am ales-o pentru a-mi fi coordonator de licență, care ne-a predat diferite materii pe parcursul celor trei ani. Întrucât am fost aproape cu totul furată de profunda experiență socială pe care o trăiam zilnic la această facultate, nu am acordat prea mare importanță materiilor în sine. Mă prezentam doar la seminarii, făceam minimul posibil pentru a trece, însă acestei profesoare nu i-am rămas indiferentă din două motive: deși nu citeam mai niciodată textele pentru seminar, “zbangheam” răspunsurile corecte, după cum chiar ea zicea și, probabil, calitatea eseurilor mele de la sfârșit de semestru era undeva peste medie sau notabilă, în orice caz.  Cu toate acestea, nu aici se regăsește motivul pentru care ea a rămas o persoană specială pentru mine – motivul este unul mult mai profund și mai intim de atât și are legătură cu faptul că a fost unul dintre foarte, foarte puținii oameni pe care i-am simțit sincer interesați de soarta mea în ceea ce credeam că ar fi fost ultima mea noapte pe Pământ, cu puțin timp înainte de licență. Faptul că ea, dintre toți cunoscuții mei, mi-a scris în acea noapte rămâne un gest marcant pe sufletul meu, care mă emoționează și reprezintă o resursă activatoare de speranță în umanitate. 

În concluzie, am îndrăgit acești oameni nu pentru felul în care și-au predat materiile – informații pe care nu mi le mai amintesc aproape deloc, ci pentru umanitatea lor.

Sunt convinsă că și-au ales cariera cu asumare și au continuat să meargă pe acest drum în pofida tuturor greutăților tocmai din convingerea că pot face o schimbare în lume. În cazul meu, au făcut-o. Sună egoist să-i apreciez doar pe cei care m-au apreciat, dar în continuare am și mai multe mențiuni despre profesorii care n-ar fi trebuit niciodată să aibă dreptul la o catedră. Este adevărat că îi iubim cel mai tare pe cei cu care rezonăm cel mai bine, dar pretenția la umanitate, la un minim de decență umană nu consider că este prea mare pentru un cadru didactic. Prin urmare, voi aduce și niște contraexemple, niște motive pentru care nu îmi vine să susțin cu toată convingerea protestele profesorilor și toate acele pancarte care solicită respect – cei mai mulți pe care i-am întâlnit nu merită nici măcar validarea prin contact vizual, din partea mea. 

“Cine ești, de fapt, în afara gratiilor școlii?”

Am urât cu pasiune școala pentru că “cei mari”, adulții, se purtau de parcă școala este totul. Am trecut prin 12 ani de școală, 3 ani de facultate și acum, cu greu, prin încă un an ce mi-a mai rămas din master, numai gândindu-mă la ce va fi după: libertate. La faptul că voi merge pe stradă și nu va mai conta cine e profesor și cine a fost elev, raportul de putere nu va mai avea nicio valoare aici. “Cine ești, de fapt, în afara gratiilor școlii?” gândeam cu ură în liceu, simțindu-mă exact precum într-o închisoare din care nu-mi doream nimic altceva mai mult decât să evadez. Părea că notele erau mijlocul prin care manipularea funcționa: “nu poți să îmi comentezi fiindcă îți pot strica media”, așa recepționam mesajul unora dintre ei. Din fericire, nu am fost un copil pentru care notele să conteze acasă – de cele mai multe ori, nici măcar nu eram întrebată de ele. Pentru mine, spre deosebire de unii dintre colegii mei, notele nu aveau nicio valoare fiindcă mă gândeam în perspectivă: nu vor mai conta după ce voi putea trăi “adevărata viață”. Din acest punct de vedere, școala mi s-a părut o ancoră grea, o pierdere de timp din care, pe lângă faptul că nu am rămas cu mai nimic din punct de vedere informațional, mi-a ocupat zilele, lunile și anii în care mă puteam ocupa de dezvoltarea mea personală așa cum îmi doream. Acest lucru s-a întâmplat oarecum pe timpul facultății, unde restricțiile nu erau atât de mari, iar profesorii, tineri la rândul lor, nu se purtau precum niște inchizitori. 

Nimic din ce ne-a fost predat nu a avut vreo relevanță în “viața adevărată”, de adult.

Nu voiam ca vreo persoană să îmi spună cum să mă port sau cum să mă îmbrac, cu atât mai puțin ce să citesc sau cum să mă exprim în scris. Nimic din ce ne-a fost predat nu a avut vreo relevanță în “viața adevărată”, de adult. Aceste lucruri se aplică celor douăsprezece clase de școală, nu și facultății. Tocmai pentru că am avut dreptul de a decide ce vreau să studiez, cum și cât, mi-am luat foarte multe resurse de aici: de la gândirea critică la scrierea unui eseu argumentativ într-un mod tehnic și perspective de gândire propriu-zise. Încă din clasele I-IV eu refuzam să citesc ce ni se solicita la școală, scăpând basma curată fiindcă veneam cu propria mea listă de lecturi parcurse peste vară, iar de la liceu chiuleam uneori ca să stau acasă și să citesc, la fel, ce îmi doream eu. Nu am parcurs nici măcar lecturile pentru bac, în afară de Mara și Ultima noapte…, care mi-a și picat drept subiect în 2016 – tocmai pentru că avem un sistem care permite trișarea într-un mod extrem de simplu. Nu mă refer la copiat, ci la moduri creative prin care poți să-ți forțezi creierul să rețină informații pentru scurt timp, pentru acelea trei ore cât ai de scris un examen. După aceea, într-un mod perfect conștient și cu toată puterea, îmi ștergeam din minte respectivele informații, la fel cum am tăiat în bucățele mici uniforma obligatorie din clasele primare în ultima zi de școală. Pentru ce să îmi chinui astfel mintea? La Filosofie, examenele se dădeau cu materialele pe masă, era vorba despre gândire, nu memorare – iată un sistem menit să te ajute să înveți cu adevărat ceva, în primul rând despre tine și după aceea despre lume, cum e și ordinea firească. 

Profesorii care au reprezentat întunericul  

Doamna învățătoare, oricât de luminos apare chipul ei în amintirile mele, îmi bătea colegii, încurajată uneori chiar de părinții lor. Diriginta, profesoară de matematică, din cele patru clase de școală gimnazială, avea în mod constant câte un conflict personal cu unul sau mai mulți dintre colegii mei (eu eram favorita, totuși). Nenumărați profesori de la Colegiul Național de top pe care l-am frecventat în clasele I-VIII în Târgu-Jiu își permiteau să întreacă limita dintre rolul de profesor și rolul de pseudopărinte critic, făcând diferite comentarii despre viețile personale sau aspectul elevilor, într-un comunist sistem de “educația se face și la școală”. Am auzit replici precum: “uite, de asta nu te place nimeni” sau “pentru că m-ai întrebat pe un astfel de ton, am să îți răspund astfel…”, lucruri complet deplasate pe care să i le spui unui copil de 11-12 ani în contextul în care tu ai dublu sau triplu vârsta lui și se presupune că reprezinți un model demn de urmat în societate. “Să te pui la mintea copilului” pentru “a-i arăta tu cine este șeful”, fără a avea în prealabil nici cea mai mică noțiune despre psihoeducație și etapele de dezvoltare ale unui copil, fără să te întrebi măcar ce oare din ce se petrece acasă sau la școală îl face să se poarte într-un mod sau altul, ci să faci totul despre tine, un om care a ales să se facă profesor și acum își varsă frustrările asupra celor despre care crede că nu au nicio putere este revoltător!

Să spunem că Târgu-Jiu este un oraș mic, nesemnificativ în marea hartă educațională a României. Prin urmare, trecând peste episoadele aberante, strigătoare la cer pe care le-am trăit alături de așa-numiți profesori în primii opt ani de școală, ajungem la unul dintre cele mai bine cotate licee din București. Aici, rolurile erau puțin inversate. Este drept, elevii abuzau profesorii mai des decât o făceau aceștia, fiindcă, mă gândesc eu, o școală de copii bogați înseamnă o suită de părinți bogați, cu mult mai multă putere decât un cadru didactic, care pot avea ceva negativ de spus în cazul în care odrasla lor este deranjată în vreun fel. Cu toate acestea, în depresia mea cu ideație suicidară, nici nu mă gândeam să-mi ridic capul din bancă, dar aceasta este pentru mulți o invitație la explorarea propriilor demoni interiori, indiferent de vârstă.

Am avut așadar parte de profesori care țineau partea hărțuitorilor chiar în timpul orelor de curs, profesori care dădeau eleve afară din clasă pentru că, deși respectau uniforma, aveau umerii la vedere (eu), profesori care lăsau corijenți cu duiumul chiar și în ultimul semestru de liceu, insuflând teama că viitorul nu mai există fără nota lor de trecere, profesori care țipau, jigneau elevele și se răzbunau vădit prin note mici, profesori care amenințau elevii sau îi șantajau pentru a aduce bani pentru “fondul liceului”, profesori care, deși mituiți la fiecare 8 martie sau zi de naștere, nu aveau de gând să își reconsidere comportamentul față de odraslele sponsorilor și, nu în ultimul rând, profesori aflați într-o stare emoțională atât de precară încât nu puteau lăsa în pace un adolescent care nu deranja cu nimic, nici măcar atunci când plângea sau citea ceva. A! Și să nu uit, profesori care te obligau să apari într-un album cu fotografii de final de clasa a XII-a deși tu ai fi făcut orice să îți ștergi din memorie cei patru ani de chin alături de colegii care te hărțuiau și pentru că respirai (tot nu m-am dus). 

“Trebuie să mă asculți”, “trebuie să scrii după dictare”, “n-ai voie să te duci la baie”… Cum sunt acestea reguli valabile în viața reală?

Ne dedicăm vreo douăzeci și ceva de ani școlii, alții poate chiar mai mult, pentru ca mai apoi să ne simțim complet pierduți când la job uneori nici nu verifică nimeni dacă îți faci treaba sau nu. Dar o faci din frică sau din simț de răspundere? Cum se antrenează acest simț de răspundere în timpul celor 12 ani de școală? 

  Am urât cu pasiune școala, fiecare secundă pe care a trebuit să o petrec în interiorul celor patru pereți, alături de oameni pe care nu-i suportam în cea mai mare parte, obligată fiind să-mi pierd vremea ascultând un om vorbind despre ceva ce nu mă interesează, despre care nu am ales să învăț și care nu-mi folosește la nimic, doar mă obosește și îmi fură din energia vitală. Dormeam la ore și după aceea mă duceam să mai dorm un pic și acasă, deși nu-i ca și cum pierdeam nopțile pe undeva. Acel program crunt de trezit dimineața, de găsit motivație de a mă ridica din pat pentru a înfrunta efectiv o nouă zi teribilă, alinată poate doar de gândul la o ieșire la pizza cu singura mea prietenă după ore, mi-a alimentat depresia și m-a menținut în acea stare mult timp după. 

Am viața pe care am așteptat-o primii douăzeci și ceva de ani din viață

În comparație, viața mea de adult arată așa: mă trezesc fără ceas pe la ora 7-8 dimineața, programul meu de muncă remote începând la ora 9. Nu mă îmbrac să plec nicăieri, nu îmi urăsc existența când deschid ochii dimineața. Nu trebuie să interacționez cu oameni pe care nu-i plac fiindcă 1) când lucrezi remote interacționezi doar cu cei din echipa ta, în general și 2) după ani de terapie și formare în psihoterapie integrativă, am învățat cum să fac alegeri mai bune pentru mine, cum să atrag și să accept doar ce mi se potrivește și, prin urmare, la jobul meu nu există colegi pe care să-i displac, alături de care să mă simt blocată, fără cale de scăpare, așa cum era cu cei din liceu. Cu siguranță elementul “remote” joacă un rol important aici. 

Prin urmare, am viața pe care am așteptat-o primii douăzeci și ceva de ani din viață: pot alege cu cine, cum și în ce condiții interacționez, nu-mi spune nimeni ce să fac și chiar dacă o face, pot refuza, fără să existe consecințe de tipul “întregul tău viitor va fi distrus”, nu își permite nimeni să mă trateze cu falsă superioritate, nu își abuzează nimeni autoritatea asupra mea – în lumea adultă, există consecințe reale pentru așa ceva, mai ales la locul de muncă (cel puțin al meu), nu trebuie să fac nimic, ci tot ce fac reprezintă alegerile mele proprii, în acord cu mine.

În schimb, n-aș fi putut ajunge aici fără acea blestemată diplomă de bacalaureat, care mi-a dat dreptul să obțin diploma de licență, de care sunt mult mai mândră, dar care putea lipsi și ea din palmares, într-o lume ideală. A trebuit să plătesc cu ani de sănătate mentală pentru a avea dreptul la a putea obține un job (unde nu mi-au folosit la nimic cunoștințele din școală). În cazul meu, suferința a fost compensată cu vârf și îndesat, dar tot nu consider că ar fi necesară. 

Am urât cu pasiune școala pentru că nu a făcut decât să-mi fure, fără să-mi ofere.

După cum am spus, cei câțiva oameni minunați, care s-au întâmplat să fie profesori, pe care i-am întâlnit cu această ocazie, nu sunt reprezentativi pentru ce gândesc eu când aud “profesor” și “respect” în aceeași propoziție. Nu respect “profesorul” pentru că aproape oricine poate fi profesor (și chiar asta mi s-a demonstrat cu claritate în experiența mea). Balanța înclină mai mult negativ decât pozitiv și mi-aș face o nedreptate dacă aș încerca să mă conving de varianta contrară. La școală nu am învățat nici măcar să scriu corect. Poate și datorită naturii mele, tot ce am învățat vreodată, ca informație, a fost în solitudine. Ce am citit eu, ce am cercetat eu de suficiente ori încât să-mi rămână în memoria de lungă durată. Școala ar trebui să arate cu totul altfel pentru ca eu să mi-o pot imagina măcar drept o experiență utilă și plăcută.

Ca adult, mă înscriu uneori la scurte cursuri și le parcurg cu maximul de interes.

Fie că sunt fizice sau online, sunt acolo trup și suflet și încerc să absorb cât mai multă informație. De ce? În primul rând pentru că le-am ales, nu sunt constrânsă. Doi la mână, pentru că ai altă libertate în gândire, altă putere de concentrare când te simți atât de stăpân pe viața ta, nu în incertitudinea provocată de copilărie și adolescență, unde “cei mari” ajung să decidă pentru tine.

Dacă școala este pentru elevi și studenți, de ce nu au ei mai multă putere de decizie? 

Nu vreau să intru în subiecte politice sau conspirații de tipul “ne vor să fim proști”. Nu la asta m-am referit, nu această frustrare o port cu mine, ci mai degrabă ceva de tipul: “de ce nu au putut acei profesori să fie pur și simplu umani?” Când nu poți fi drăguț cu cineva, măcar ignoră-l. Așa am trăit eu până acum, cu astfel de impresii și gânduri. Mi-e groază de momentul când eu o să am copii pe care să îi trimit la școală. Cu siguranță voi face tot posibilul ca experiența lor să fie diferită de a mea, să nu fie expuși la atâta incompetență și malițiozitate. Nu mă gândesc la cine e responsabil, la cine poate schimba ceva. Da, un profesor ar trebui să aibă un salariu mare, dar nu oricine ar trebui să fie profesor. Psihoeducația nu trebuie să-i lipsească, n-ar trebui să aibă dreptul să pășească într-o sală de clasă fără a avea măcar noțiuni elementare despre ce efect are rolul lui la nivel psihologic asupra copiilor; fără a-și fi urmat propriul parcurs psihologic și a-și fi asumat cu adevărat rolul atât de important pe care și l-a ales.

Copilei și adolescentei mele interioare nu pot decât să le transmit că sărbătoresc și pentru ele, că am reușit într-un final, că nu mai trebuie niciodată să fim întemnițate și tratate cu josnicie. Poate, măcar prin intermediul psihoterapiei, se va putea ajunge la un moment dat la stoparea abuzurilor din școli. Mi-am dorit de mult timp să pun experiența mea pe hârtie și iată, o oră sau două mai târziu, o privesc și mă simt mai ușurată. Îmi doresc să rămân un dinozaur de care copiii mei să se mire și să nu le vină să creadă că am putut trăi așa ceva la școală. Îmi doresc ca rănile provocate de profesori și de sistem să se transforme în resurse care să mă ajute să inovez, atât cât îmi stă în putință.