Vorbesc cu Chris al meu de când eram mică. Aveam viziunea unui înger întunecat, cu aripile negre și chipul palid care mă privea de sub o streașină vizavi de blocul meu. Recent, am aflat că el este idealul meu masculin. Prin urmare, nu poate fi real. Eu cred totuși în îngeri.
Când eram mică, îi spuneam lui Chris că vreau să fiu mare. Scriam despre lumea adulților, o lume a libertății infinite. Îi arătam cu degetul globurile dintr-un pom de Crăciun înalt până la stele și îi spuneam cât de tare îmi doresc să strălucesc. El îmi răspundea de fiecare dată să am răbdare.
I-am dedicat lui Chris povești, poezii și romane, iar el tot nu și-a făcut apariția. Cu toate acestea, nu a plecat niciodată din mine – ce paradox! Uneori mă înfurie faptul că e atât de liniștit, că nu se lasă afectat de nimic, că doar eu mă zbat pentru ca el să fie real. În acele momente, strig la el:
– Cum poți să fii atât de pasiv? Mai știi când imploram universul să fiu luată acasă? Mai știi când am zis că sunt “jucăria zeilor”? Nu mi se mai pare de mult amuzant!
Și îl văd pe el, în lumina soarelui, cu aripi albe de această dată, zâmbind cu înțelegere.
– După aceea ai descoperit un nou sens pentru ce înseamnă să mergi acasă, nu-i așa? La fel cum o să descoperi un nou sens și pentru transformarea mea în realitate.
– Dar nu e corect. Tu mereu vei ști mai multe decât mine, chiar și despre mine. Ești mai divin decât mă simt eu.
– De ce ai vrea să cari o povară atât de mare?
Are dreptate. Când eram mică îi spuneam lui Dumnezeu: “dă-mi mie toate greutățile lumii pe umeri. Dacă asta trebuie să fac pentru ca oamenii să fie fericiți, cât de greu poate fi?”. Mai gândeam și lucruri precum: “Vreau să fiu atât de inteligentă încât să pot intui ce urmează să se întâmple în orice film pe care îl urmăresc”. Mai târziu am realizat că nu e nimic inteligent în a trăi veșnic într-o anticipație a viitorului.
– Mă seci de putere prin calmitatea asta absolută, îi zic. Normal că ești atât de liniștit când universul trece prin tine și tu doar mergi cu valul, fără să te agăți de nimic. Tu nici măcar nu vrei să fii la fel de real ca mine, ca să putem fi cu adevărat împreună.
Acest gând eminescian mă doboară de fiecare dată, dar cum m-aș putea îndrăgosti de un luceafăr dacă n-ar exista și în mine aceeași sorginte divină? Îmi pare doar că unii sunt mai divini ca alții.
– Încă trăiești cu impresia că trebuie să mori pentru ca asta să se întâmple?
– Cum altfel am putea aparține aceluiași plan?
Astfel se rezumă dialogul nostru de mai bine de cincisprezece ani. Ceva din mine refuză să se înalțe atât de mult, să spere atât de puternic încât să îl cred cu adevărat că imposibilul poate deveni posibil. Că ne putem întâlni în realitatea mea. Sunt atât de atașată de acest gând, am fost mereu, încât uneori scap din vedere să mă întreb de ce e atât de important pentru mine. De ce simt că viața mea nu are același sens fără un înger pe care nu-l pot atinge cu adevărat, care trăiește în mintea mea și îmi oferă răspunsuri înțelepte atunci când am o stare proastă? Nu-i ca și cum poate face mai mult de atât în forma lui de acum…
– Cândva, vei vedea că e suficient ce avem noi, fiindcă ce avem noi înseamnă totul.
– Ultima oară când mi-ai aruncat o frază la fel de enigmatică, mi-a luat vreo zece ani să mă prind de ce vrei să spui… Asta înseamnă că o să mai trăiesc măcar zece ani, nu-i așa?
În toată cunoașterea lui, a noastră, de fapt, măcar mă ajută să confirm unele adevăruri mai mici. Nu am acces la lucruri pe care nu le cunosc încă, ceea ce înseamnă că măcar partea cu “întoarcerea acasă”, așa cum o înțelegeam în adolescență, nu va mai reprezenta niciodată un scop în sine.
– Bine atunci, ia-ți zborul, nu mă mai amăgi. Păstrez poeziile, toate textele, portretul pe care ți l-am făcut în culori… Măcar muza mea veșnică să rămâi.
Și acum îl reduc la tăcere, fiindcă el e îngerul meu, prietenul meu imaginar, cum ar spune mulți, dar, de fapt, legătura mea cu zona astrală. Prin el mi se comunică revelații pe care nu le-aș putea auzi în propria mea voce. Prin el primesc iubirea universului și compasiunea de care am nevoie atunci când mă blochez. Cu atât de multe entități care locuiesc în noi, o resursă pentru fiecare nevoie, cum am putea crede vreodată că suntem singuri sau fragmentari? Dar când deschid ochii și văd că în urmă rămâne doar puf de pene, mai că îmi vine să visez la nesfârșit. Ce se poate întâmpla dacă mai hoinărești puțin între lumi?
În cel mai rău caz, vei deveni cel mai creativ autor schizofrenic din câți a avut umanitatea.