Gândurile unui scriitor la ananghie…

Am încercat să scriu despre Anushka din Rashnow și despre reporterița undercover din Insula S. Cuvintele au pălit, s-au stins rapid sub focul meu. E oare posibil să ard prea tare, să nu-mi mai găsesc sensul de la atâta lumină? Să fiu precum un leu orbit de propria lui grandoare? Niciodată nu mi-am dat seama ce se întâmplă în perioadele de dizgrație. Nu mai am carnețelul meu negru în care cu atâta ușurință reușeam să creez în copilărie. Pe atunci, nu-mi plăcea mai nimic din ce scriam, rupeam paginile fără milă. În astfel de momente, sunt sigură că până și recitirea acelor pagini ar putea reaprinde în mine focul creației. 

Mă gândesc doar la notorietate, îmi ies din mine, cred că aceasta este mai degrabă problema. Limbajul meu a fost alterat de sutele de ore de muncă în folosul comunității. Comunitatea de businessuri pe care le-am ajutat indirect să își înmulțească banii. Sunt prea atentă, sunt prea obsedată de reguli, mă gândesc mereu la cartea lui Palahniuk, la cum au reușit alții să scrie povești atât de captivante încât au vândut milioane de copii în toată lumea. Practic, poate chiar sunt leul orbit de propria lui măreție, care din dorința de a fi profund sfârșește prin a fi superficial. 

Mai rău decât atât, mă simt ca o bunică. Chiar recent mi s-a spus “uite, ce trăiești tu acum, așa se simte o pensionară”. Singură, pustiită, fără nimeni care să o viziteze. Cum zice și reclama de la televizor: “trăiesc din amintirile de altă dată…” Îmi vine numai să îmi povestesc viața și asta am făcut de la bun început, doar că niciodată nu voi putea reproduce naturalețea din Octopussy. Aceasta este crucea scriitorului: niciodată nu poate fi la fel de bun cum a fost prima oară, când nu știa unde îl vor duce cuvintele, când nu știa că își scrie propria viață, oricât de criptică ar fi opera lui inițială. Acum sunt prea atentă să nu am repetiții, să folosesc exact cuvintele care descriu cu exactitate ce vreau să spun. După, mă gândesc că nu cunosc suficiente cuvinte, că spun totul prea simplu, prea la îndemână. Poate de aceea nu pot fi luată în serios, citită cu pasiunea pe care eu o am citindu-mi idolii. Am mai scris eu despre autocritică în raport cu scrisul. Oare acolo mă aflu?

Bine că am ajuns să mă iubesc, pe mine, trecutul meu, copilul interior și o mulțime de momente pentru care înainte m-am detestat. Bine că am reușit să integrez traume majore și părți ale personalității mele care îmi erau de nesuportat, dar acum nu mai pot scrie ficțiune. Unde sunt visele mele de altă dată, venite să-mi reveleze în ce formă să îmi pun povestea pe hârtie? Mă rog pentru ele în fiecare noapte și primesc doar bucăți ce nu se potrivesc între ele, bucăți de vise atât de realiste încât nu reprezintă decât o repovestire plicticoasă. Sunt în căutare. Parcă nu am structură, parcă nu pot fi urmărită. Am nevoie de o reconfirmare a talentului meu. Parcă a trecut prea mult timp de la ultima.

Nu sunt eu în stare să câștig un concurs literar? Nu pot eu să arăt cum arta adevărată îl conține pe om? Nu mi-a fost chiar mie revelat în diverse feluri că aceasta este menirea mea pe Pământ? Cuvintele. 

Nu există durere mai mare în sufletul meu decât aceea de a nu putea oferi o formă citibilă a universurilor prin care mă perind. Alături de puterea de conținere, capacitatea mea de a identifica tipare este ceea ce mă face inteligentă, chiar ieșită din orice tipar. Fiindcă nu vreau nicicând să repet ce a fost spus deja și nu mi se pare că am făcut-o. Oare nu se crede original orice diletant? Dar să nu mergem atât de jos în adâncul ființei mele. 

Cum este posibil să cunoști atâtea lucruri, să fi descoperit altele noi, dar să fii incapabil să îți demonstrezi talentul așa cum o făceai înainte? Sunt de acord că este nevoie de un nou început, o reinventare. Mi se pare mereu că scriu prea puțin și totuși am în urmă sute de poezii care descriu fiecare etapă a existenței mele. Am în urmă romane și nuvele, unele ascunse, altele la îndemâna oricărui cititor. Oare de ce am nevoie pentru a putea continua, pentru a mă elibera de poezia care zace în mine? Oare cum a reușit Claudia Golea să scriu auto-ficțiune atât de vie? Cu toate întâmplările, evenimentele absolut fascinante din viața mea, când vine vorba de a le retrăi prin scris, mă opresc brusc. Parcă nici măcar eu nu vreau să mă întorc în ele, darmite să iau și un străin cu mine în această călătorie. Arta mea are nevoie de o nouă casă. Cred că a devenit atât de mare încât nu se poate exprima liber, încât nu o pot conține în acest moment. Aș vrea să știu cumva că nu sunt singura care trăiește cu astfel de simțăminte. Ar fi foarte reconfortant să aflu despre gânduri similare la Oscar Wilde sau J. D. Salinger sau chiar la Radu Găvan. 

Ce e cel mai crud în toată această poveste este că pot în continuare să umplu pagini întregi cu vocea din capul meu, doar că ea nu are niciun pic de poezie. E o voce care repovestește la nesfârșit, ca vocea bunicilor care își plictisesc nepoții în zilele de sărbătoare. “Cui îi pasă de ce ai trăit tu? Spune-ne mai bine o poveste!”

Atât de înfrântă mă simt, iar gândurile îmi zboară în toate părțile, se risipesc ca păsările la un glonț tras către cer. Capricornii își încep viața fiind bătrâni, după care totul pare mai simplu, întineresc. Cred că e probabil fiindcă descoperă răbdarea. Îmi amintesc că m-am simțit într-un mod similar înainte să scriu Universalia, după care nu m-am mai putut desprinde de textul meu. Mă așteaptă încă un asemenea avânt? O tornadă de cuvinte și artă care să mă înghită, să mă scuipe afară dezgolită, dar mulțumită de ce am creat? Nu vreau să încerc să anticipez, acum sunt mai înțeleaptă.

Totuși, privește-mă, înfrântă în fața paginilor albe, nestrăpunsă de niciun daimon. Nu aș vrea ca vorbele acelei scriitoare să devină realitate. “Vei deveni o scriitoare extraordinară peste 10 ani”. Am fost mereu, sunt, m-am născut ca să fiu. Totuși, mai e un an până atunci. Până când profeția ei malefică se poate îndeplini sau nu. Eu îmi cer acest drept mai devreme. Și ce dacă mă gândesc la notorietate? Cer să fiu auzită, simțită. Am nevoie de încă un ritual prin care să-mi fac trecerea în noua etapă.