În volumul publicat în colecția Biblioteca pentru toți se regăsesc toate cele cinci volume de poezie ale lui George Bacovia, iar intenția mea este să le comentez pe scurt, evidențiind preferatele mele și exprimându-mi interpretarea asupra universului bacovian în stil modest, spre deosebire de adevăratele critici literare ce pot fi găsite la sfârșitul volumului. Mă bucur că volumele publicate în această colecție sunt atât de complexe și informative în ceea ce privește biografia autorului. Trebuie menționat că și introducerea făcută de Dinu Flămând asupra simbolismului în Europa mi-a fost de real ajutor.
Plumb (1916)
Volumul care l-a consacrat pe Bacovia și probabil cel mai cunoscut din opera sa relevă poate cel mai bine direcția înspre care merg gândurile poetului și spațiul de desfășurare în plan metafizic – dar și fizic pe alocuri – al universului său interior. Știm deja că Bacovia scrie despre mediul rural, despre anotimpuri și încărcătura lor emoțională exprimată prin culori și stări de spirit, despre nopți întunecate în care merge singur pe stradă, uneori despre beții în baruri și fete singure care cântă la pian lângă fereastră. În Plumb se regăsesc cele mai cunoscute poezii ale sale pentru noi astăzi: Plumb, Lacustră, Rar, Pastel, Amurg violet etc. Chiar poeziile mele preferate se regăsesc aici, printre care minunata Pulvis, care a rămas preferata mea chiar și după ce am lecturat întreaga operă, dar totuși nu consider acest prim volum a fi preferatul meu ca întreg. Dacă e să ne luăm după ce-am auzit, anume că “prima lucrare a unui autor e cea mai reprezentativă”, tot nu știu ce să spun pentru că Bacovia nu s-a schimbat nici ulterior. Stilul său a rămas același din adolescență până la bătrânețe, după cum remarcă și unul din criticii menționați la sfârșit, așa că nu pot decât să numesc volumul ca fiind cel mai cuprinzător. Plumb ar fi nucleul din care izvorăsc toate celelalte idei lirice bacoviene, este “centrul de întâlnire” al tuturor temelor pe care le-a abordat, este poate chiar piața pe care o menționează atât de des în poeziile sale. Temele abordate nu sunt multe, dar sunt clare. Bacovia a scris despre tot ce există între viață și moarte, arătând formele de manifestare ale uneia în cealaltă. Cam așa contemplăm și noi moartea – într-un cimitir – când încă suntem în viață. Dar și în interiorul nostru se oglindesc amândouă, se întretaie, sunt poate Eros și Thanatos, dacă ar fi să mergem în extrem, deși nu există absolut nimic erotic în poeziile bacoviene. Poetul s-a preocupat de toate, le-a contemplat pe toate și le-a filtrat prin spiritul său atât de ancorat în pământ, de privitor neobosit. Lentilele prin care a privit lumea înconjurătoare au fost predominant plumburii – adică galbene, într-un sens, după spusele sale (“Plumbul ars este galben, sufletul ars este galben”). În acest prim volum mi se pare că se regăsesc cele mai bine închegate din punct de vedere stilistic poezii ale sale. Muzica străpunge mereu liniștea, aducându-ne aminte de viață, de propriul sine. Bacovia nu s-a pierdut niciodată în niciunul dintre lucrurile pe care le-a contemplat, iar magia lui constă exact în acest lucru: că a scris mereu despre sine, după ce s-a oglindit (și regăsit) în întregul univers. Cu siguranță dacă vrei să ai o idee generală despre cine a fost acest genial poet, Plumb este cartea de căpătâi. Este ca un trailer pentru un film unde sunt redate cele mai bune secvențe ce urmează a fi detaliate ulterior și tocmai pentru că aceste poezii sunt doar punctele de plecare, doar stelele primordiale din care s-au născut toate celelalte creații, am ales să le urmez strălucirea din volumele ulterioare.
Scântei galbene (1926)
M-am bucurat să regăsesc continuitatea din arta bacoviană în acest volum ce a fost publicat la o diferență de zece ani de primul. Începe chiar cu o parte din ultima poezie a volumului Plumb, semn că autorul a vrut în mod intenționat să ne arate că nu trebuie să-i privim opera cu alți ochi, că el a fost autentic de la bun început și așa se va păstra în continuare. Acest volum mi s-a părut mai reflexiv, dar și mai trist. Poeziile sunt axate mai mult pe ideea de a fi poet, despre ce înseamnă truda celui care vrea să conțină sub stiloul său toate gândurile care îl ademenesc din ungherele minții. În Singur, Bacovia zice: “Odaia mea mă înspăimântă/aici n-ar sta nicio iubită” și în Vânt ne spune că “…prin crengile-ncâlcite mi-am notat/Versuri fără de talent”. În mai multe dintre poezii face referire la fugă, la izolarea în propria cameră, deși Întunericul persistă peste tot. Aici îl regăsim pe poet ceva mai secătuit, cu vocea omului care nu mai are de gând să lupte, să aștepte, ci doar privește viața aflat parcă undeva înafara propriului sine, contemplându-și existența ca și când nu ar fi a lui. Poeziile sunt despre ruptură – a sentimentelor de iubire, a frunzelor de copaci -, poate chiar despre dor, despre viața la oraș și fanfarele sale, dar și despre trăirile clasei muncitoare. În mod paradoxal, deși poetul pare ieșit din sine, pustiit, aproape ca o fantomă, aceste realizări nu au decât darul de a-l face și mai conștient de singurătatea sa, de nevrozele sale și “gândurile care stau la taifas în mintea lui” (parafrazare). Din punctul meu de vedere, abia acest volum duce mai mult a jurnal, cu mult mai multe poezii în care poetul e subiect decât pur și simplu pasteluri și panorame ale împrejurimilor. Volumul se închie cu o romanță care aduce un vârf de speranță din punct de vedere amoros. Cât de dificil trebuie să fie pentru un poet să poarte în sine atâtea aspecte ale existenței care cântăresc atât de greu… – iată că Bacovia a împărtășit astfel cu noi propriile sale greutăți, pe care le-a metamorfozat în artă pură, sinceră. Tot în Scântei galbene se regăsește și poezia Balet, care mi-a plăcut destul de tare de când am citit-o prima oară.
Cu voi… (1930)
În acest volum se regăsește celebra poezie Liceu, una dintre preferatele mele de asemenea. Aici poetul a devenit deja mizantrop, după cum aflăm din Ego, iar vocea eului liric pare ușor schimbată – din cea a unui bărbat deznădăjduit în cea a unuia ceva mai stăpân pe propriile forțe, o voce chiar ușor critică în ceea ce privește cultura, cu o mare dragoste pentru Cunoaștere. Bacovia a revenit la teme ceva mai puțin subiective, unde poetul redevine obiect contemplator al întregii istorii dinaintea sa. În poezia Vae Soli… am regăsit cu precădere această schimbare de tonalitate. Deși vorbește despre o iubită care nu e prezentă, pe care o va aștepta, nu mai regăsim aici aceeași stare de pustiire din volumul anterior, ci versurile se încheie cu “…nu vor putea să ne-ntreacă acei care vin”, oferind o cu totul altă dimensiune acestei povești, una universală. Mie mi se pare că ar fi vorba despre o transcedere de la personal la impersonal, fără a-și pierde totuși identitatea de data aceasta. Dacă înainte poetul era cumva desprins de propriul trup, acum și-l însușește și, mai mult decât atât, ia la cunoștiință caracterul său nemuritor, acceptă amprenta pe care știe că o va lăsa și după moarte. Ne spune chiar el “plângând, mi-am spus să nu mai plâng” în poezia Destul, ceea ce pentru mine desăvârșește sentimentul de forță interioară pe care l-am regăsit în majoritatea poeziile din volumul de față. Personal, așa îl prefer pe Bacovia: ne-decăzut (sau decadent), ci în deplina stăpânire a propriei magii, fără a deveni în niciun sens narcisic, fără vreun complex napoleonian, ci doar același poet contemplativ care de data aceasta devine cu adevărat implicat în fenomenele propriiei existențe. E ca și cum Bacovia s-a înstăpânit aici peste tristețe în sine și a transformat-o într-o unealtă generatoare de vitalitate. Cred ca asta se relevă inclusiv din titlu – Bacovia a venit să ni se alăture, tot de la distanță, tot în singurătatea lui pe care o cunoaște atât de bine, dar e cu noi orișicum, iar exact din acest motivul Cu voi… e volumul meu bacovian preferat.
Comedii în fond (1936)
Aici regăsim, cred, cele mai scurte poezii ale sale, fiind de asemenea volumul în care am descoperit un număr mult prea mic de poezii pe gustul meu. Cea mai bună dintre ele mi s-a părut a fi Controversă, în special a doua strofă: “Era acel tânăr prea singur!/Dar toți îl iubeau…/-Atunci, nu era așa singur!/Sau ceilalți nu erau.” Dacă ar fi să descriu volumul într-un cuvânt acela ar fi “deșertăciune”, fiindcă așa îmi par și poeziile sale de aici: aride, lipsite de substață comparativ cu ce-am citit anterior. Poetul vorbește ca și când totul s-a sfârșit deja, ca și când timpul a trecut și nu se mai poate face nimic. Regăsim același ton “hotărât”, dacă-l pot numi așa, vocea sa pare undeva între aceeași siguranță de sine și starea unui om depășit de situație, care s-a micșorat sub grandoarea vieții. Un simplu trecător, a cărui prezență nu influențează cu nimic exteriorul. Poate că aici vorbește mai mult despre moarte decât în celelalte volume, vorbește despre el la trecut, despre sfârșituri în general, care nici măcar nu-i mai provoacă o suferință de nedescris, ci aduc cu sine pasivitatea. Pare să sugereze dorința de a transcede nu înspre viață, ci înspre moarte, ca și când ar simți o chemare. “Viața pare-a trece fără niciun sens” spune el în Veritas și “Muguri au dat pe ram – zădarnic/În a mea inimă e toamnă!” în poezia Și toate. N-am găsit nimic “comedic” aici, mai degrabă avea câteva versuri amuzante în Cu voi… Volumul de față l-am simțit ca pe o perioadă de tranziție, un moment de legătură, care-l face și pe cititor să anticipeze ceva, o schimbare, care însă nu se regăsește aici. Volumele sale anterioare păreau a forma câte un tot unitar, spuneau o poveste cu început și sfârșit parcă, lăsând loc de continuitate, pentru surprizele vieții, însă aici, chiar și Bacovia spune: “tot aceeași poezie la infinit!?” (Requiem) și chiar acesta e sentimentul general, de repetitivitate fără destinație. Așa se și încheie volumul, care cu siguranță mi-ar fi provocat dezamăgire dacă n-aș fi avut privilegiul și oportunitatea de a-i citi întreaga operă într-un singur volum.
Stanțe burgheze (1946)
Lucrurile se schimbă însă în acest ultim volum publicat, poetul revenind la vocea sa anterioară, cu poezii mai lungi și mai complexe și contemplații asupra “târgului”, cum era de așteptat. Versurile “O, la țară/Cu amintiri burgheze…” din poezia Excelsior descriu poate cel mai bine ce se petrece cu acest volum, ce fel de teme a abordat poetul și perspectiva din care a privit. Deja nu mai vorbim despre plumb, morminte sau corbi, ci despre viitor, oarecum despre politică, despre ideea de basm și panorame ale orașului, privit acum de la distanță. Cred că poezia mea preferată de aici este Glossă, care se încheie cu “Dacă nu-i/Cu cine vorbi/Se scrie”. Volumul în sine pare a fi cel mai scurt ca număr de poezii, însă este și cel mai echilibrat din punct de vedere tematic și ca stare creată (după Plumb, desigur). Nu se atinge nici apogeul suferinței, nici cel al fericirii, de aceea mi se pare cumva – dacă ar fi să privim toate volumele ca pe o poveste – o foarte bună încheiere pentru opera bacoviană. Privind retrospectiv, pare că poetul regresează, primele lui poezii fiind și cele mai bune, dar Stanțe burgheze ni-l prezintă pe Bacovia (de fapt e invers, autorul se prezintă prin opera lui) într-un soi de stare finală, deși a mai trăit 11 ani după publicarea acestui volum. Partea bună e că se încheie într-o notă pozitivă din perspectiva mea. După ce ne-au fost prezentate toate acele viziuni despre viață, moarte and everything in between, poetul a ales să se odihnească în sfârșit, pare că și-a găsit liniștea. Privite astfel, volumele sale ne conduc prin labirintul de stări profunde prin care poetul a trecut, Plumb fiind începutul (care conține tot “viitorul” în sine), iar volumul de față o concluzie care, deși nu a fost impresionantă din punct de vedere al creației pentru mine, ne prezintă totuși imaginea întreagă a parcursului acestui geniu al poeziei.
În volumul despre care vorbim, se mai găsesc două secțiuni la final – una cu Poezii (1957), care nu sunt incluse în volumele publicate în timpul vieții autorului și una numită Din periodice, ce cuprinde, evident, poeziile publicate de Bacovia în diverse reviste literare ale vremii. În prima parte am regăsit poezia Și dacă, formată doar din două strofe, care însă mi-a plăcut foarte mult și, de asemenea, poezia De-aș fi artist, în care iarăși am regăsit tonalitatea mea bacoviană preferată – spiritul visător, netulburat de “bine” și de “rău”, care nu-și dorește decât să creeze. Egipet mi s-a părut iarăși fascinantă și a fost aproape singura poezie în care Bacovia a vorbit despre Orient. Chiar mi-ar fi plăcut să aflu mai multe lucruri despre viziunea poetului asupra culturii orientale antice. În cea de-a doua secțiune, chiar prima poezie mi s-a părut a fi o capodoperă. Este vorba despre Tu ai murit… scrisă în memoria lui Ștefan Petică. Mi se pare o poezie perfectă ca formă – ceea ce nu întâlnim des la Bacovia, el fiind adeptul imperfecțiunii stilistice cu scopul primării autenticității lirice -, care creează o imagine mentală de deosebită frumusețe. Iată, astfel îmi place reprezentarea morții. La fel pot spune și despre Sânge, plumb, toamnă, pe care mi-aș fi dorit s-o regăsesc în volumele propriu-zise. Cred că s-ar fi potrivit bine alături de celelalte pasteluri, deși nu știu exact când a fost scrisă.
Volumul este încheiat prin câteva pagini de referințe critice foarte bine scrise, care te ajută să-ți închegi viziunea asupra operei bacoviene. Eu nu am intenționat să aduc nimic nou în ceea ce privește viziunea de ansamblu, ci doar să am “o mărturie” scrisă în ceea ce privește lecturarea acestui volum atât de complex și frumos. La Bacovia nu trebuie să cauți geniul, nu trebuie să fii “un intelectual” de rang eminescian pentru a-i putea savura arta. Nu doar fiindcă utilizează un limbaj lesne de înțeles pentru aproape oricine, ci pentru că sinceritatea lui străbate cuvintele – îi citești mai degrabă stările sufletești atât de vii, decât forma lor propriu-zisă, cumulată în alăturările de litere. Desigur, multe dintre poezii sunt cu adevărat desăvârșite inclusiv în ceea ce privește raportul formă-conținut, dar ceea ce face poezia bacoviană specială, ceea ce o ține încă în viață chiar și-n proaspăta generație, e filtrul personal al poetului, marca sa proprie pe care nu s-a dat în lături să ne-o arate pe de-a-ntregul. Cu siguranță voi mai reciti multe dintre poeziile sale peste ani și voi păstra imaginile vizuale ce mi s-au întipărit direct pe suflet, bucurându-mă că România a avut parte de un astfel de poet cu adevărat nemuritor. Plumb, în ediția aceasta, este un must-read pentru orice român, chiar și pentru cei mai puțin versați într-ale poeziei – cum încă sunt și eu, de fapt.