Cristina Boncea

Scriu acest articol pornind de la un comentariu pe care l-am primit recent. Cineva mi-a reamintit de aceste două concepte – cenzura și critica – ce împreună se referă practic la teama de a scrie, atunci când e vorba de ficțiune. Abia în ultimele luni am reușit să trec peste un imens blocaj al scriitorului, așa că m-am gândit să împărtășesc câte puțin din experiența mea pe această temă.

Mulți dintre noi au un critic interior foarte bine format și, de cele mai multe ori, destul de gălăgios. Vocea asta din mintea noastră apare când abia am reușit să scriem câteva paragrafe, poate un capitol întreg din povestea pe care ne-am imaginat-o transcrisă pe hârtie. Vine cu temeri de genul „dacă nu ai scris destul de bune?”, sau, uneori, chiar cu ceea ce par a fi certitudini: „clar trebuie să o iei de la capăt”. Cum diferențiem această voce critică, distructivă de vocea inspirației, care ne îndeamnă să rescriem ceva dintr-o altă perspectivă, una mai iluminată?

Am dus propriile mele lupte cu textele lăsate neterminate fiindcă nu erau „destul de bune”. Am reușit să duc ceva la bun sfârșit abia prin 2012 dacă nu mă înșel, când am scris câteva nuvele. Am știut că acelea sunt primele mele lucrări demne de a fi păstrate exact sub acea formă inițială a lor, drept stindarde pentru viitor. Am reușit ulterior să le prelungesc din ce în ce mai mult, până au luat forma romanelor, dar aici nu e vorba de nicio tehnică, nu e nimic sub forma logicii matematice. Pur și simplu avusesem nevoie de un imbold – pe care mi l-am dat singură ducând o primă lucrare până la bun sfârșit – pentru a putea continua să dau din ce în ce mai mult din mine, să-mi aștern ideile pe foaie neconstrânsă. Pentru că am fost mereu un scriitor intuitiv, un scriitor care nu a încercat să devină un scriitor, ci doar a continuat să scrie fiindcă asta-i dicta Vocea, nu mi-am pus astfel de probleme înainte să public primul meu roman. Vocea critică era aproape inexistentă, simțeam doar satisfacția terminării acelui proiect, despre care simt în continuare că mă reprezintă perfect. Asta s-a întâmplat tocmai pentru că m-am lăsat purtată de poveste, nu mi-am pus nicio barieră și nu mi-am făcut nicio grijă despre cum ar putea fi citită de alte persoane.

Blocajele mele au apărut mai târziu, când am dat de vocile critice ale altor oameni, care m-au pus pe gânduri și a trebuit să-mi recalculez puțin traseul literar. Chiar am simțit nevoia să disec opiniile altora despre arta mea, despre cum ar trebui să arate literatura în general, iar asta mi-a luat o grămadă de timp, dar, în final, am reușit în sfârșit să separ vocile altora de adevărul meu. Un pont care i-ar putea ajuta și pe alții atunci când se întreabă dacă ce au scris e suficient de bun, dacă merită să continue povestea pe care au început-o, ar fi – și este pentru mine – setarea unui target. Eu când mă pun să lucrez la un proiect nou, scriu foarte mult și foarte repede din prima, după care ritmul se temperează. Targetul meu e de 10.000 de cuvinte și nu de puține ori, abia după ce am scris atâtea, am decis că nu mai vreau să continui în aceeași manieră și vreau s-o iau de la capăt. Uneori, poate chiar nu e timpul potrivit să scrii povestea pe care o ai în cap, trebuie să o mai lași „să se coacă”. Alteori, pur și simplu îți vin idei mai bune sau cu totul alte povești, așa că aici decizia ține de intuiția și vocea creatoare a fiecăruia. Cred că e însă util să ai un asemenea target, să scrii până la epuizare, să vezi ce-ți iese și abia apoi să te întrebi dacă merită continuat, nu să te poticnești pe drum și să eziți de zeci de ori înainte de a ajunge măcar la vreo destinație.

Cărțile au nevoie de structură, chiar și nuvelele scurte, orice poveste. Pentru a scrie, ai nevoie de cursivitate, ai nevoie să te lași purtat de vocea din capul tău care te conduce prin universul care ți s-a năzărit deja – povestea. Sigur, sunt cazuri în care poți să te lași pur și simplu purtat de fluxul inconștientului, însă asta face editarea ulterioară un calvar – o știu din proprie experiență. M-a ajutat foarte mult cartea lui King Despre scris. M-a ajutat să înțeleg de ce întotdeauna prima formă a unei scrieri este doar primul draft, iar corecturile ulterioare sunt cele care o desăvârșesc cu adevărat. Primul meu roman a fost publicat inițial în stare de draft, de exemplu, iar asta mi-a provocat ulterior nemulțumire, fiindcă, dacă oricum urma să fie criticat, voiam să fie în cea mai bună formă a sa (vizualizată de mine). Din fericire, această problemă s-a remediat între timp, fiindcă a apărut oportunitatea republicării trilogiei care „m-a consacrat”, dar asta nu stă decât drept mărturie că un text poate fi îmbunătățit la infinit, iar scrisul nu e despre asta.

Anxietatea, blocajul, autocenzura – toate acestea apar pornind de la prejudecăți, de la ideile noastre preformate despre „cum ar trebui să fie”. Atunci când ești creatorul propriei tale ficțiuni, tu ești stăpânul absolut al acesteia. Doar tu știi cum ar trebui să arate, îți creezi propriile reguli ale jocului. Vocea critică mă ajută personal foarte mult atunci când editez un text. Găsesc cuvinte mai bune, refac fraze întregi pentru a suna mai melodic și văd și golurile din poveste mai ușor, fiindcă nu o retrăiesc din punct de vedere emoțional, ci am în minte doar găsirea posibilelor cutume. Când scriu, însă, nicio altă voce nu există în capul meu în afară de cea creatoare. Am deja dinainte schițat drumul pe care urmează să-l parcurg, iar variațiile apar spontan, bine-venite și așa se naște o carte. Romanele scrise la diferite perioade de timp între ele de același autor marchează totodată și evoluția sa. Bineînțeles că peste zece ani ai scrie altfel romanul tău de debut, în cele mai multe cazuri, fiindcă ai alți ochi, ai acumulat experiență. Romanele sunt momente incapsulate-n timp, momente dintr-un prezent anterior care te reprezintă în totalitate, exact sub forma în care au fost scrise atunci. Sunt martorii devenirii tale, așa că nu are rost să te catapultezi cu mintea-n viitor sau să-ți privești arta cu ochii reci ai unul străin, să-ți judeci propria creație în felul ăsta distructiv, fiindcă nimic bun nu poate ieși din asta. Primul cititor care trebuie să-ți valideze arta ești chiar tu, iar eu știu că e un lucru mai ușor de spus, decât de făcut.

În orice caz, atunci când ești făcut pentru a scrie, reușești să depășești toate aceste impedimente într-un fel sau altul, pentru că procesul de scriere e ceva natural pentru tine – pornirea e întotdeauna mai grea, dar singurul fel de a căpăta încredere în ceea ce scrii e să continui să o faci până când ești mulțumit. Îți displace povestea sau îți displace felul în care ai scris-o? Simți că ești proprietarul cuvintelor utilizate sau că ele te folosesc mai mult pe tine? Orice formă de scris (ficțiune) e și un exercițiu de autenticitate. Cu cât de apropii mai mult de esenția ființei tale prin scris, cu atât îți va plăcea mai tare rezultatul muncii tale – chiar dacă la început limbajul ar putea fi unul stângaci. Tehnica se poate îmbunătăți în timp – în special citindu-i pe alții cu care rezonezi, citind ce au spus alți mari autori despre procesul de scriere -, însă pentru a te putea simți cu adevărat în largul tău atunci când ești la masa de lucru nu ai nevoie decât de tine însuți. Și când spun asta, mă refer că nimeni altcineva nu trebuie să fie în spațiul tău, în forul tău interior, în afara vocii tale creatoare. Nu te gândești la cititori, nu te gândești la vocea critică, nu permiți nimănui să-ți tulbure liniștea și concentrarea, fiindcă doar așa poți pătrunde cu adevărat în propria ta poveste.

Blocajul meu s-a întins pe ultimii ani, dar am învățat multe lucruri despre tehnica literară între timp. Am învățat cum ar trebui să arate „literatura bună” citind literatură bună – în sensul de, literatură cu care rezonez și cărți care au trecut proba timpului. Sau, dimpotrivă, am citit autori contemporani, nu foarte populari, care totuși au avut darul de a mă inspira prin inovațiile aduse de ei. Menirea artei e să-i facă pe oameni să simtă lucruri, să trăiască ceva laolaltă cu creatorul, așa că tu trebuie să fii cel care-și expune cel mai bine trăirile interioare prin intermediul artei pentru ca ceilalți să poată ulterior să ți se alăture. Eu am avut nevoie de această formă de „training prin lectură” pentru a mă orienta mai bine în spațiul beletristicii, am avut nevoie să reintru în contact cu propriile mele trăiri, iar viața să o pot revedea ca pe o mare și magică poveste, la fel cum făceam înainte. Aici e puțin altceva, fiindcă romanele mele sunt foarte autobiografice, dar, în general, nu ai cum să scrii ceva autentic dacă tu nu ești autentic cu tine însuți. Iar când ești autentic, poți recunoaște vocea aceea critică, ce conduce spre autocenzură, și o poți diferenția de propria ta voce creatoare, care știe că are o poveste de spus.

Nu există trucuri pentru a scăpa de acea voce. După cum am spus, pentru mine este foarte utilă în procesul de editare, dar n-are ce căuta în procesul de creație. Vocea critică e un instrument, așadar, pe care-l poți utiliza în avantajul tău, fără a te lăsa stăpânit de ea. Cred cu tărie că înclinația naturală înspre artă învinge orice altă temere – trebuie doar să lași vocea din capul tău să se desfășoare în deplină libertate.