Melmoth, recenzie – E ușor să mori pentru păcatele tale, provocarea e să trăiești cu ele

De mult n-am mai citit o carte scrisă într-un ritm atât de lent, plictisitor. Cu tot cu lipsa mea de răbdare și preferința pentru romanele fast-paced, nu pot spune că Melmoth e o carte proastă. Pot spune însă că nu aș reciti-o nici dacă Martora în persoană ar sta amenințătoare în fața mea.

Este o carte gotică despre păcate și puterea acestora asupra noastră. Da, puțin și în sens religios, însă mai degrabă în sens moral, universal. Melmoth sau Martora este un personaj din basmele pentru copii, dar în realitate este de fapt una dintre femeile care au mințit despre învierea lui Hristos. De atunci, bântuie Pământul însingurată și le cere tuturor păcătoșilor să o acompanieze în eternitatea ei zdrobitoare. Personajul principal este Helen Franklin, o englezoaică ce locuiește la Praga și se autopedepsește de ani de zile pentru un păcat pe care-l aflăm abia spre sfârșit, cum era de așteptat. Duce o viață anostă, lipsită de orice bucurii, însă ajunge să se împrietenească cu un bărbat pe nume Karel, care îi vorbește despre Melmoth. Acesta se simte deja urmărit de strania femeie și înnebunește ușor, nebunie care-i este transferată și lui Helen după ce citește toate documentele pe care acesta le-a strâns. Sunt mărturii ale mai multor oameni ce o întâlniseră pe Martoră în urma păcatelor săvârșite de către ei. Este vorba, într-adevăr, de atrocități greu de imaginat, însă subliniază și cât de ușor e să „cazi în ispită”, să-ți trădezi propriul spirit uman fără să-ți dai seama.

Lecturarea acelor mărturii mi s-a părut apăsătoare, în sensul cel mai propriu, pentru că m-a obosit psihic. Cea mai lungă mărturie este despre antisemitismul unui adolescent din timpul celui de-al doilea război mondial. O altă poveste este despre o femeie ce nu dorea să-și schimbe religia și urma să fie arsă pe rug din această cauză. Penultima ne ilustrează doi frați care osândesc indirect la moarte mii de armeni, în numele supremației otomane. Ultima poveste îi aparține, desigur, protagonistei și a fost și cea mai interesantă și plăcut de citit din punctul meu de vedere, poate și pentru că evenimentele aveau loc într-o perioadă temporală ceva mai recentă. Suntem transpuși într-un oraș exotic, Manila, iar astfel de povești au trezit mereu un sentiment plăcut de reverie în mine. Pot spune doar că păcatul lui Helen a început cu o formă de milostivenie și s-a încheiat cu osândirea unui om nevinovat. Este pedeapsa pe care și-a autoimpus-o Helen pe măsura faptei sale? Nu e locul nostru să judecăm, iar acesta mi se pare a fi mesajul principal al romanului.

Sarah Perry ne oferă tot felul de personaje „păcătoase”, fiecare purtându-și propria cruce cum știe mai bine. Dacă există o conexiune directă între faptele lor și viețile pe care le duc nu cred că vom putea ști vreodată cu certitudine. Cât de „cauză-efect” este viața umană? Și ce va decide Helen să facă atunci când în sfârșit se confruntă direct cu Martora, pe care o simțise în colțul camerei încă din adolescență? Ce facem atunci când ne simțim bântuiți la cel mai propriu mod de greșelile noastre? Nu am putut rezona mai deloc cu viziunea autoarei asupra acestor aspecte, dar am învățat cât de important e să îți mai dai o șansă atunci când decazi. Pentru oamenii cu o conștiință încă trează, auto-pedepsirea poate căpăta cele mai drastice forme, însă merită oare cineva să renunțe la viață doar din cauza poverii mult prea grele a propriilor fapte? Este iarăși genul de decizie pe care nimeni nu o poate lua în locul tău, însă Martora atât așteaptă, să își găsească alți companioni însingurați, izolați în propria lor mizerie.

Poate că deseori nu suntem conștienți până la capăt de urmările alegerilor noastre și considerăm că facem lucrul corect, fără a avea totuși omnisciența unei zeități. Habar nu avem ce efecte au asupra lumii și e adevărat că o viață întreagă de om poate fi ruinată de mâna altuia, din mai multe motive. Cu toate acestea, lucrul logic care rămâne de făcut e să încercăm să ne îndreptăm greșelile, nu să ne ferim de noi înșine în ideea în care n-am mai putea călca vreodată drept în societate. De aceea există totuși legi și adevăruri universale, maxime, dacă vreți. Ar putea fi totuși diferite de cele pe care le considerăm noi, personal. Tocmai din acest punct de vedere nu am putut rezona cu povestea lui Perry, fiindcă premisa de la care pare că pornește în construcția tuturor personajelor este tocmai ireversibilitatea unei acțiuni. Mai bine spus, de fapt, ireversibilitatea evoluării păcătosului, a celui vinovat, ceea ce nu-mi pare deloc o ipoteză reală. Poate că nici Martora însăși n-ar fi trebuit să fie damnată pe veci pentru un moment de slăbiciune, dar așa par a sta lucrurile în creștinism… Avem nevoie de țapi ispășitori, de cineva care să-i învețe pe alții o lecție.

Mi s-a părut a fi o poveste despre oameni care se autoflagelează la infinit fără a-și asuma cu adevărat faptele comise. E ușor să mori pentru păcatele tale, provocarea adevărată este să trăiești cu adevărat cu ele.

Tu te-ai duce cu Martora dacă ți-ar spune că nimeni nu te-ar mai putea iubi după ce ai comis cea mai atroce faptă de care erai capabil, de care te simți cel mai vinovat? Sfârșitul pare a sugera tocmai această ipostază, adresată cititorului. E măcar posibil ca un om să fie definit de unul din păcatele sale? Răspunsul meu e categoric nu, atât timp cât acesta își mai acordă sieși o șansă spre izbăvire. Sunt prezentate situații în care personajele sunt iertate de cei față de care au greșit, dar nu se pot ierta pe sine. Nu e oare egoist să stărui în acea stare, nu devine oare mai mult despre tine, decât despre ei? Singurul lucru satisfăcător din roman e concluzia la care ajunge într-un final protagonista, o concluzie despre importanța speranței. Nu mi se pare a fi o carte mystery și nici măcar înfricoșătoare, deși înțeleg cum cineva s-ar putea pune în pielea personajelor traumatizate de adevăr. Mi s-a părut o poveste previzibilă, frumos scrisă, dar extrem de tărăgănată. Am trecut prin toate acele documente pentru ce? Pentru a învăța o lecție. Această lecție mie nu mi-a folosit la nimic, fiindcă o știam deja. E exact ce vorbeam în articolul anterior de pe blog cu privire la cunoașterea obținută prin intermediul ficțiunii.

Păcatul cel mai mare e să te îndoiești de tine și de propria-ți natură binevoitoare. În acest caz, Melmoth mi se pare adevărata ispită spre decădere, în niciun caz o formă de salvare. Ea e îndoiala umană întruchipată.

De ce am continuat să citesc dacă mi-am dat seama repede că nu va fi o carte pe gustul meu? Eram curioasă. În primul rând, Sarah Perry a fost foarte lăudată pentru Șarpele din Essex, despre care am văzut în recenzii că ar fi net superioară acestui roman. În al doilea rând, nutream speranță pentru final, speram să fiu luată pe sus, surprinsă. Nu a fost cazul, dar am simțit o oarecare eliberare odată cu protagonista. Nu recomand această carte celor care au o viziune despre păcat similară cu a mea. Poate doar cei care se cred pierduți și damnați pe viață din cauza unei decizii prost-făcute, ei ar putea fi ajutați să se convingă de contrariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.