Secretul nemuririi mele

M-au inspirat atâția oameni pe care deseori, abia i-am cunoscut. Pe când oamenii ce chiar au jucat un rol important în viața mea, în ultimii ani, nu pot sub nicio formă împrumuta trăsăturile lor terne vreunui personaj.

Despre oamenii despre care am scris deja, aș mai scrie probabil la infinit. Sunt surse nefinite de inspirație. Pe când, mă întreb ce se va alege de ceilalți, care au poposit în viața mea pentru perioade chiar mai lungi de timp, dar nu au lăsat în urmă decât semne de întrebare, confuzie, traume… dar nu Frumosul. Nu Sublimul. M-am săturat eu de a-i romantiza? Sau pur și simplu nu mi-am mai proiectat dorințele ascunse pe cei din jur.

Asta îmi dă de înțeles că nu e suficientă durerea pentru a scrie, pentru a transcede din lumea reală în acel univers magic al cuvintelor. Unii oameni pur și simplu au ceva al lor, deja substanță divină, deja cernut pe măsură pentru a putea fi ficționalizați. În alții, oricât ai săpa, nu poți găsi acel grăunte de magie, de care oricum nu sunt conștienți ei înșiși.

Dar nu, nu, nu poate fi doar asta. Desigur că proiecția psihologică a jucat un rol primordial în trecut, un fel de încercare a mea de a înțelege mai bine ce se petrece, cu precădere în adolescență. Dar, odată, că acele proiecții erau de obicei comune și hrănite la rândul lor de fantezia celuilalt, iar doi la mână, nici măcar nu au apărut de la început. Abia pe la mijlocul poveștii mi-am dat de fiecare dată seama de fantasmagoria în care mă aflu, am oferit realității această dimensiune literară pentru a-mi cerceta mai în adânc simțămintele. Ce s-a întâmplat după aceea? Am continuat să visez aceiași oameni despre care am scris deja, aproape toți și aproape numai ei.

Ce m-a oprit să fac acest lucru în continuare, deși am continuat să am fel de fel de experiențe ce s-ar fi potrivit într-o narațiune, cum obișnuiam să scriu? Am văzut un întuneric prea negru? M-am săturat pur și simplu să transmit omagii pe această cale indirectă? A fost o hotărâre rațională sau sufletească? A fost, măcar, o hotărâre ce mi-a aparținut mie sau universului? “Vocii auctoriale”, cum s-ar spune. Daimonului în sine.

Azi dimineață am visat despre aceeași frumoasă femeie blondă despre care am mai scris cândva un întreg roman. Am visat continuarea poveștii ei. Am visat continuarea poveștii celor doi băieți din “Antidotul”. Pe băiatul din “Mi-ai promis…” însă l-am anihilat cu totul, de atunci, dar în locul lui a venit în viața mea un alt brunet pe care am vrut să-l salvez și să-l iubesc cu orice preț. Nici despre el n-am reușit să scriu mare lucru. Ca să nu mai spun despre demonul care-mi torturează încă psihicul, mă terorizează prin coșmaruri, după ce m-a desființat atât de aprig, arătându-mi totuși un întreg nou univers, un nou nivel al cunoașterii. Dar, măcar la vremea aia, am reușit să încheg un întreg volum de poezii doar despre el.

Știi ce mă inspira, în schimb? Brunetul cu păr lung și ochi goi de beție cu care mi-am petrecut două nopți, care a făcut stelele făclii pentru mine și le-am aprins amândoi cu căldura trupurilor noastre – atât de mistuitoare e amintirea acelor nopți. Fantasmele mele despre el sunt încă vii, încă fascinante, încă un izvor nesecat de inspirație.

M-a inspirat recent confesiunea despre mercenarism a unui bărbat cu care nu am nici măcar tangențe, amicul unui fost, fiindcă am încă perfect în minte ochii lui sticlind de la beție și toate cuvintele pe care le-a rostit. Am văzut viață acolo, în ambele locuri.

Unde a fost viața din cei pe care se presupune că i-am iubit? Din cei alături de care am petrecut luni din viață și m-au rănit ulterior? Așa de toantă, de oarbă să fi fost încât am ales să-mi pierd timpul cu ei degeaba? Dar îmi amintesc prea bine iubirea mea arzătoare față de M., doar că nu era nicio fantezie acolo. Era o înghețare-n timp, a venit ca un colac de salvare. Era eudaimonie, sau eu așa credeam. Totuși, n-ar putea fi niciodată protagonist în cartea mea, nici macar personaj secundar, nici macar o mențiune…

Dar ceilalți doi iubiți ai mei din ultimul an? Cel ce m-a lăsat să mor și cel pe care l-am vrăjit în mod fraudulos, jucându-mă de-a cadâna, ca de obicei? Se vede că am trăit absentă, mereu în lumea mea, clocind și iar clocind. De doi an am fost pe pauză. De doi ani, aproape nimic real nu m-a atins. Tot la brunetul cu păr lung îmi fug gândurile, chiar și după ce mi-am trăit iubirea vieții cu altcineva timp de 9 luni. Răsărea soarele când îl vedeam pe M. și nu mai știam de mine, mi se ștergea totul din minte… Și iată că am urât asta profund. Nu te pot romantiza, ești prea searbăd. Prefer să crească metafore din mine, cum a fost în cazul lui A&F. Mai bine să mă mistuie durerea, atât timp cât pot stoarce artă de acolo.

Ai văzut ce metafore extraordinare? Ce bine am reușit să pun în cuvinte toată suferința mea de atunci. Despre tine ce pot spune, M.? Că te așteptam seara fumând și îmi imaginam cum ar fi fost să nu mai vii? Că urmăream mașinile pe stradă așteptând taxiul tău? Tu vezi în ce postura mă pune imaginea asta? Una ingrată, absolut josnică! Domnița la ananghie, mereu așteptând să fie salvată de un băiat. Poate că tot despre asta sunt primele 4 romane ale mele, dar dă-o-ncolo de treabă, nu mai am 19 ani. Nu-mi mai e deloc suficientă o iluzie din asta adolescentină.

Cred că asta s-a schimbat. Nu mă mai inspiră iubirea aia pământeană, nu mă mai impresionează câtuși de puțin. Până și poeziile despre tine, M., sunt absolut patetice. Mi-a fost mult timp milă de mine. Poate de asta acum mă impresionează realul, brutalul. Ascensiunea către Dumnezeu, într-un fel. Celălalt M. o fi fost el ateu, dar am văzut credința cu ochii mei larg deschiși, dați peste cap, presupun, am văzut universul prin tavan în timp ce mă atingea. Și cu el s-a sfârșit tragic și nici măcar nu începuse nimic. Vezi ce vreau să spun? În el am văzut, am simțit maestrul, ghidul, acel cineva pentru mine. Tu cine ai fost, copile? Încă unul din motivele pentru care mă bucur că acum sunt liberă ca pasărea cerului.

Cred că m-am lămurit, prin urmare. Nu mi-am pierdut talentul, vocația de a scrie. Nu mi-am pierdut cuvintele, așa cum credeam și mă îngrijora atât de tare – m-a rupt în bucăți, ce mai, mai rău decât orice despărțire. A trebuit doar să peregrinez, să cercetez, și acum iată, m-am întors în sfârșit. Doi ani blestemați. Mi-a luat mai mult decât de obicei, dar acum jur că nu mai urmez nimic din ce nu mă inspiră. Am înțeles că acesta este secretul sănătății mele mintale. Am înțeles că e suicid curat să trăiesc fără a fi în mijlocul acestei inspirații. Iar ea apare mereu, plus că sursele sunt mereu reciclabile, după cum am spus. Oameni metamorfozați în capul meu de artistă. Bărbați și femei care au trezit ceva în mine și mai trezesc încă.

Acesta este secretul nemuririi mele, singurul fel prin care mă pot simți eu însămi, singurul fel în care pot literalmente trăi. În lumea aceasta, din capul meu, când viziunea mea e în strânsă legătură cu exteriorul. Acesta nu poate fi fad. Nu pot dedica ode plictisitorilor și nici nu pot fi în preajma lor prea mult timp. Îmi iau aerul, pur și simplu. Majoritatea băieților despre care am scris erau într-o formă sau alta artiști, scriitori. A., de exemplu, era artist fară formă, doar un evil mastermind, dar cât de briliant era! Am înțeles de ce a trebuit să mă pierd temporar, am înțeles multe despre vindecarea rănilor din copilărie, dar gata, gata cu procrastinarea, avem treabă de acum!

Numai ce aproape am terminat de reeditat trilogia, chestie pe care îmi doream de mult să o fac și nu o mai vedeam împlinită, că mă voi apuca foarte curând de Universalia. Da, așa voi face! Mintea mea a avut grijă de mine în tot acest timp și mi-a tot oferit vise cu duiumul, toate despre această insulă minunată din mintea mea, toate despre fermecătoarea Vamă, care nu e deloc ca locul din realitate. Abia acum i-am înțeles mesajele și abia acum am înțeles atâtea alte lucruri despre mine ca scriitoare. Nu mă mai separ, dragilor, de azi voi fi doar Cristina-Scriitoarea, nimic distinct precum Cristina-Omul. Particula este inseparabilă de esența mea și punct. Simt că mor și aproape că am murit la propriu fară aceasta parte din mine activă. Nu se mai poate, procesul a durat destul.

Da’ chiar, aproape-moartea mea cum de nu mă inspiră? Dar simt deja că urmează să o facă în moduri nebănuite. Nu totul trebuie transcris mot a mot. Ficționalizarea are propriile ei reguli, limite și secrete. Atât mai spun, că deja am dat enorm din casă (cum îmi place mie cel mai mult) – luați-vă la revedere de la orice moment al meu de ezitare, fiindcă nu mai poate exista. Cum spune o alta artistă, pe care o simt precum geamăna mea:

(I love you, but you don’t understand me, I’m a real poet!)

My life is my poetry, my love making is my legacy!

– Lana Del Rey, Salamander

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.