Viața la țară

La fel ca în mitul căderii, cred că inconștient am căutat mereu să mă reîntorc în propriul meu paradis. Acesta s-ar regăsi, desigur, în prima copilărie, sub forma grădinii bunicilor. Mă jucam singură, de dimineața până seara, printre tufe de trandafiri. Mi se părea un spațiu imens. Mă jucam cu pisicile și câinele lor, mă uitam la vaci, atunci când erau în grajd. Odată chiar am fost martoră la nașterea unui vițel, deși nu mi s-a părut a fi cea mai pitorească scenă. Mă urcam în copaci și pe garduri, mă cățăram oriunde puteam ajunge. Stăteam așezată pe gardul din față, mângâind o pisică și fredonând o melodie în “bălmăjeală”, limba mea proprie, și nu-mi trebuia nimic altceva. Nici măcar copiii sau jucăriile de la grădiniță. Nici măcar mâncare, fiindcă puteam lua oricând un măr dintr-un copac.

Mi se părea un spațiu imens, numai bun de cercetat. Eram un detectiv. Eram șeful nedesemnat de nimeni al acelei curți. Simțeam că o pot controla însăși pe Mama Natură sau, cel puțin, că sunt în perfect acord cu ea. Erau zile de vară, dar nu prea aride. Erau și zile de toamnă, dar eram la fel de fascinată de viile cu struguri pe sub care treceam. De tufele de zmeură din care mâncam direct fructe. De nopțile liniștite, luminate doar de becurile caselor bătrânești. Am surprins cât de cât această atmosferă într-o scurtă povestire de-a mea, dar, de fapt, sunt mai naturalistă decât aș putea recunoaște vreodată. Eu și Jules Renard și cei pe care-i critica în Jurnalul său. Eu și francezii, probabil, cu podgoriile lor.

Era un farmec aparte și mereu era ceva nou de făcut. Nu aveam nevoie să ies din perimetrul curții, al spațiului meu propriu, unde mă simțeam cu adevărat în siguranță. Nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla acolo cu mine. Eram ca fluturii pe care-i alergam pentru a le privi aripile. A fost probabil singurul loc în care m-am simțit complet în siguranță și neconstrânsă de nimeni, iar dacă nu ăsta e paradisul, atunci ce e?

Așa am ajuns la 23 de ani să mă întorc la origini. Mi-am petrecut opt ani din viață cutreierând metropola, cunoscând “orașul”, în toată semnificația sa. Cluburile, efectele corporațiilor. Capitalismul dus la extrem, globalizarea ce ne cuprinde ca o menghină întunecată, ca o gheară de diavol și ne fură tocmai aceste bucurii pure. Mirosul florilor, gustul fructelor și legumelor naturale. Acum trebuie să fiu recunoscătoare că încă mai știu ce gust are o roșie proaspăt culeasă, crescută fără chimicale. Că am putut bea lapte direct de la vacă, deși nu e cel mai recomandat lucru pe care-l poți face. Că am văzut cum se fac brânza și murăturile. Lucruri ce se vor uita în curând, ce se vor pierde și vor fi înlocuite de ceva categoric mai rău, fiindcă nu va mai fi natural – deși ar putea. Nu politica mă întristează cel mai tare, ci, poate, chiar trecerea timpului. Asupra lui nu are nimeni putere, nici măcar copila din grădina bunicilor.

Am ajuns să mă satur. Am ajuns să vreau să renunț la ce mai demult consideram a fi lux, a fi ceva dezirabil. A fi în trend, a fi “în rând cu lumea”. Cui îi pasă de lume? Lumea nu a făcut decât să-mi pângărească grădina interioară, atât de prețioasă. Să-mi infecteze paradisul interior cu negura vorbelor ei spurcate. A inimilor poluate de ceea ce până la urmă reprezintă tot “orașul”. Oamenii care rămân aproape de originile sufletelor lor – sufletelor noastre, de oameni – nu au distrugerea în ei. Ei doar răsădesc semințe pentru a crește noi plante. Doar ajută la perpetuarea naturală a speciilor, a Naturii în sine. Doar prin ei natura încă triumfă, încă pot sta la marginea unui râu care curge printre pietre, sprijinită de scoarța unui copac bătrân, rezistent și umbros. Pe iarba rărită de început de primăvară, pe pământul tare și răcoros. Desigur, chiar și această livadă pe care am descris-o fiind poluată de mâna omului, pângărită de resturi menajere, așa cum am fost eu de “oamenii de la oraș”. Oamenii care se cred stăpâni cu adevărat peste tot ce avem.

Noi nu avem nimic, decât pe noi și ce putem face cu mâinile noastre. De ce ar fi mai tentant un zgârie-nori, un centru comercial care se întinde pe kilometri întregi, decât să poți sta la umbra unui copac, la malul unui râu? Mi-e scârbă. E ca și cum ți-ai dori să-ți înfigi pieptul în mod intenționat în sabia unui dușman. E pură sinucidere.

La fel cum nu m-aș mai întoarce la oamenii care mi-au făcut asta înainte, nu m-aș mai întoarce nici la oraș, nu cu adevărat. Aș trece prin el, neimpresionată și m-aș bucura tot de copaci, de păduri și iazuri. De fântâni. De tot ce a rămas din trecut, a dăinuit în timp. De lucrurile naturale și neatinse de om.

Nu, nu putem trăi complet natural. N-avem terenuri pentru plantații, n-avem materialele pentru a ne croi singuri haine. “Dacă poluezi, înseamnă că exiști” pare a fi motto-ul acum. De aceea avem atât de mulți oameni toxici, care nu știu decât să existe. Habar n-au să trăiască fiindcă sunt la fel de dezrădăcinați ca pădurile noastre defrișate din ce în ce mai mult. Cum să te duci benevol, să susții comercializarea sufletelor? Cum să cauți haos și nu liniște?

De fapt, pe asta o înțeleg extrem de bine. Avem nevoie de haos pentru a cunoaște liniștea. Crearea lumii poate fi în sine privită ca un haos, o desfășurare a forțelor supranaturale, oricare or fi fost ele. Că e Big Bang, că e Dumnezeu, în orice caz, existența noastră în sine, de la origini, poate părea haotică. Leibniz n-ar spune asta, dar nici n-avem acces la adevărul absolut, nu-i așa? Avem însă acces la adevărul nostru intrinsec și asta e tot ce contează. Dacă vibrează prea tare, de-ți zgâlțâie plămânii, n-are cum să fie în acord cu sinele tău. Sigur, avem nevoie de o astfel de zgâlțâială temporară, dar eu una nu mai vreau să fiu epicentrul ei.

Nu mai vreau să arunc săgeți cu energie din mine în toate părțile sau să-mi fie extrase pur și simplu prin a mă afla unde nu trebuie. Tânjesc spre acel paradis unde toate lucrurile sunt în mod evident în ordine, o ordine de nestrămutat dacă nu devine vreunul prea hapsân.

Locuiesc într-un sat foarte mic “la poale de munte”. E un sat superb, care are de toate. Munții în depărtare, un râu la câteva sute de metri de mine, biserici cu aspect cu adevărat pitoresc, nepretențios, fără aur. Magazine de colț. Terase – genul meu preferat de terase! –  cu mese și scaune de plastic, ferite de ochii lumii. O livadă. Câmp. Apusul soarelui atât de aproape. Plantații cu fructe și legume. Cerul mare și curat deasupra, aerul atât de respirabil și toate fenomenele naturale posibile într-o singură săptămână. Exagerez aici, dar tocmai pentru că acest loc nu-și pierde frumusețea nici când ninge, nici când plouă și se umplu gropile din asfalt cu noroi, tocmai din cauza asta știu că e cu adevărat frumos. Orizontul pare infinit. Nu mă simt deloc constrânsă, ci chiar ferită, protejată de toate acestea. Mi-am redescoperit paradisul intern, în exterior.

Arhitectura săsească, culorile vesele ale caselor frumos înșiruite una lângă cealaltă, fețele oamenilor liniștiți, împăcați cu ei înșiși. Nu sunt fețele corporatiștilor-zombie, ale șacalilor care abia așteaptă să vadă ce pot scoate de la tine. Cei virusați aproape din naștere de poluarea metropolei, de visul american atât de stupid. Ce se întâmplă cu visul românesc?

Mi-am dorit viața la țară pe care am pierdut-o. Am trecut prin haos și l-am absorbit în mine și acum l-am transformat în asta. În arta de a fi aici. În alegerea pe care am făcut-o cu tot sufletul, neștiind măcar că a fost cea mai bună alegere posibilă.

Rămâneți voi cu tinichelele voastre, cu ruginiturile, cu pereții vopsiți frumos pentru a ascunde putreziciunea dinăuntru. Cu barurile de fițe și băuturile la suprapreț, cu frecările fără rost între corpuri străine, cu lucrurile spuse de complezență și uităturile alea groaznice, furia, neputința de a găsi vreo pace interioară indiferent de context. Nu vei fi niciodată mulțumit de tine trăind în miezul capitalismului, asta am învățat. Nu vă zic să vă mutați cu toții la țară, poate paradisurile voastre interioare arată altfel. Dar cu siguranță paradisul nimănui nu poate arăta ca o reclamă la Coca-Cola zvârlită în fruntea unui bloc care a văzut Revoluția, așteptând să cadă peste capetele salariaților grăbiți dimineața spre muncă.  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.