Cartea Oanei Șerban mi-a dat ceva de furcă și nu știu dacă aș fi în stare să identific exact cele zece epistole “care contează”, după cum ne avertizează ea atât la început, cât și la final, însă pot spune că și-a împlinit bine scopul de cunoaștere a autorului.
Ca un tot unitar, în aceste scrisori regăsim veșnic pendularea “protagonistei” între a renunța sau nu la scris (și publicat), a pleca sau a rămâne într-o așa-numită prietenie de sorginte romantică, ce de altfel îi cauzează multe stări negative, a-și expune pe față sentimentele sau a rămâne închisă într-un labirint interior, în propria ei singurătate. Legătura ei cu un bărbat inaccesibil este o temă recurentă, însă cel mai interesant este că avem parte și de perspectiva lui de câteva ori. Autoarei i se spune la un moment dat că “scriitura ei e parțial misogină”, dar eu am identificat-o doar ca venind din ipostaza unei femei nedreptățite, care totuși nu aruncă vina pe alții (sau altele) pentru nefericirea ei*. Cred că această carte este undeva între limita subțire dintre realitate și ficțiune, cum ne dezvăluie și Oana în postfață într-un fel. Avem inclusiv o scrisoare din perspectiva lui Kathy, patrupedul bolnav și bătrân care încă o aștepta să se întoarcă acasă de la “școală”. Oana vorbește despre trecerea timpului, ca în orice scriere tip jurnal care se respectă, dar cu precădere vorbește despre universalitate, atunci când regăsește încurajări privitoare la istoria ei personală, ceva de tipul “mai mulți oameni au de-a face cu un om ca al tău, chiar dacă sub alt nume – scrie!”. Este o carte complexă, de aceea mi-a fost greu să o internalizez și să o supun unei analize reale; cel mai probabil n-am reușit să fac asta până la capăt, dar voi continua cu impresiile mele fragmentare.
Am spus la început că, într-un fel, văd ca scop principal al cărții cunoașterea autoarei. Deși se menționează adesea nemulțumirea ei asupra faptului că nu este citită și ascultată așa cum și-ar dori, cu siguranță acesta nu este singurul scop pentru care totuși a decis să o publice. E adevărat că lucrurile au puțin mai mult sens dacă o cunoști personal pe Oana, nu neapărat în sfera privată, ci dacă ai avut ocazia să-i inhalezi spiritul timp de câteva minute… Chiar m-am întrebat cât de neclar ar fi totul pentru cineva cu totul străin de ea, însă, dimpotrivă, poate mă înșel, iar acea perspectivă a unui necunoscut ar pune Scrisorile într-o cu totul altă lumină. Eu nu am putut-o interpreta altfel decât drept o carte foarte autobiografică, foarte “din adâncuri”, în care, indiferent dacă epistolele sunt scrise sau nu de alți oameni, Oana își vorbește sieși pe mai multe voci. Tocmai pentru că mi-a repetat de mai multe ori să nu mă las de scris, pot intui cam la ce concluzie a ajuns după tot acest proces intern atât de obositor. Dacă aș avea dreptul să-mi dau cu părerea, i-aș spune că ar trebui să-și dea dreptul de a fi mult mai capricioasă decât se poartă.
Avem așadar de a face cu vreo douăzeci și ceva de scurte epistole, când de la Oana, când de la bărbatul care refuză cu bună știință să-i acorde meritele necesare, când de la un doctor, când de la un animal (aici intenționez să fac o glumiță răutăcioasă). Mi-a plăcut faptul că în toate aceste epistole există cel puțin o frază scrisă cu italic, o “vorbă de duh”, un citat care cuprinde în sine cumva toată esența “capitolului” respectiv. Pe lângă aceste detalii tehnice, menționez că Oana mi-a dat de gândit asupra scrisului în general. De pildă, nu am conștientizat cât de mult loc are scrisul în viețile noastre și cum a ajuns să fie preferat în schimbul unei convorbiri tocmai pentru că îți oferă control asupra cuvintelor, pe care în momentele de confruntare directă nu îl ai în aceeași măsură. Oana mai spunea la un moment dat și că ar trebui să ne spunem poveștile, chit că piața literară este plină de maculatură, că atunci când vine vorba de cărți non-tehnice judecata ei rămâne suspendată în fața acelui ceva mai mare pe care-l oferă scrisul în sine.
Desigur, tema centrală este singurătatea – ce facem cu singurătatea și scrisul? Scrisul cauzează singurătate sau invers? Răspunsul meu nu se află printre rândurile Oanei. Cu toate acestea, tocmai tensiunea dintre cele două instincte (eros și thanatos?) este cea care ridică pasiunea vărsată în această carte la cote maxime. E aproape ca un roman de aventură, care însă se petrece exact în lumea în care trăim cu toții. Ce va face Oana, va mai publica? Iar întrebarea nu e doar pentru ea, ci pentru orice scriitor. Cu toții cred că ne-am pus cel puțin o dată această problemă, eu știu că mi-am pus toată încrederea și destinul în validarea pe care urma să o primesc sau nu de la editura Herg Benet când le-am trimis romanul meu de debut. Iată că încă scriu și la fel sper că face și Oana. Aș mai spune vreo două vorbe despre caracterul aparent narcisic al bărbatului anonim, chiar dacă ea se ferește să pună etichete, se ferește de noțiuni radicale, se ferește de a tăia cu toporul – așa mi se pare. Eu aș spune că, în toată hyper-conștiența ei de sine și asupra lumii, în toate cunoștințele ei teoretice, dar și practice când vine vorba despre viață în general, Oana ar trebui să fie urcată ceva mai sus – nu pe stânca singurătății (ce vine odată cu conștientizarea cât mai în detaliu a defectelor, cât și perfecțiunii creației), ci, îndrăznesc să spun, într-un top al autorilor români contemporani.
Unde mai găsim noi atâta franchețe? Atâta blândețe, mai puțin când vine vorba de propriul sine? Unde mai găsim o exprimare la fel de ascuțită și răsunătoare care totuși nu ustură? În Scrisorile singurătății nu e vorba de vreo poveste anume, deși intriga există, nu e nici măcar asemănătoare unui roman psihologic, unde să urmărim conflictul interior al personajului trăind suspansul următoarei sale alegeri – nu, e ceva și mai mult de atât. Ce par a fi niște simple scrisori sunt de fapt, puțin, ca niște găuri negre în care poți păși spre completă obliterație. E ca și cum cele mai grăitoare dintre ele ar fi alegeri în viață, nu doar de a scrie sau a nu mai scrie, ci de a fi sau a nu mai fi ceva. Este vorba de identitate și destine, nu despre o poveste de dragoste sau durerea petrecerii timpului într-un spital – deși, printre rânduri, e vorba și de asta. Se întrezăresc la Oana o grămadă de elemente pe care le-aș dori elaborate (încep să-i înțeleg frustrarea legată de eseurile mele), pe care ea totuși vrea să le păstreze doar pentru sine, din considerente aflate chiar între egoism și altruism. Totul e scris “la mijloc”, între o chestie prețioasă și o alta, e o carte “de trecere” de la o etapă la alta, așa pare. Nu știu dacă asta a intenționat Oana să facă, însă a conturat un univers propriu – pardon, ne-a revelat un univers propriu extrem de scânteietor, o lume din care parcă ai vrea să faci parte, chiar dacă nu curge deloc lapte și miere din izvoarele sale.
Am obosit cu laudele, la fel cum o fi obosit și Oana să se tot întrebe, să tot aștepte, să-și tot poarte singurătatea. Cartea o găsiți aici și vă îndemn să o cumpărați pentru simplul argument că Oana are un stil propriu și bine format, diferit de orice alt autor român contemporan am mai citit. Ea vrea ca oamenii să își vorbească în urma citirii acestei cărți. Din păcate, momentan am putut să exprim doar în scris experiența trăită prin intermediul ei.
*aici am văzut o paralelă cu cartea Ioanei Scoruș, vag asemănătoare ca tematică, unde însă am identificat un misoginism internalizat mult mai pronunțat
