Am început să fiu numită “curvă” de la vârsta de 9 ani. Din motive încă necunoscute, am avut prima menstruație când eu aveam 8 ani jumate și treceam în clasa a III-a. M-am bucurat pe moment că “am devenit femeie”, însă de atunci a început calvarul.
Am început să cresc în înălțime și să îmi crească formele. Era atât de ciudat încât am crezut inițial că am un nodul la san în urma unei lovituri, însă era doar o dezvoltare precoce a glandelor mamare. Asta a dat curs la glumele printre colegi de tipul “ai silicoane” și de priviri încruntate din partea doamnei învățătoare (care știa despre “situația mea specială”) care îmi dădea de înțeles că nu mai pot purta de fel maiouri la ora de sport. A început să îmi crească păr pe corp, de care m-am rușinat și a trebuit să încep să mă epilez. Toate astea până la vârstă de 9 ani.
În drum spre școală, în fiecare zi, eram “catcalled”. Bărbați necunoscuți mă claxonau cu mașina sau mă fluierau în timp ce treceam pe lângă ei. Sunt sigură că nu îmi intuiau vârsta – doar eram înaltă, slabă și aveam ceva forme. Încercam să îi ignor ascultându-mi muzica din căști și evitându-le privirile, dar totuși îi auzeam și eram nevoită să trec strada pentru a-i evita.
În curtea școlii băieții mai mari își permiteau să se bage în seama cu mine și să facă glume. Din clasa a V-a începusem să primesc multă atenție de nicăieri pentru că, după cum mi se spunea, arătam “într-un fel anume.” Nu, nu veneam în pantaloni scurți la școală, nu purtam fuste cu mult deasupra genunchilor și nu aveam un decolteu atât de bogat încât “să am ce arăta” printr-o bluză “sexy”, însă începusem să folosesc creion dermatograf negru în jurul ochilor, mascara și să mă dau cu ruj – lucruri tabu la vremea aceea în clasa mea. Desigur că toate schimbările hormonale prin care treceam înaintea altor fete m-au impactat foarte tare psihic, iar tot sexismul neidentificat de atunci din jurul meu m-a împins să joc rolul de “femeie” în societate. Eram “o domnișoară”, deci trebuia să mă îmbrac “frumos”, să le fac pe plac băieților, să mă port și să vorbesc într-un anumit fel. Așteptările astea veneau în general de la băieții mai mari, le simțeam prin felul în care îmi vorbeau din senin.
Problema mea era că niciodată nu am fost docilă, mereu am fost “tare în gură”. Mereu le răspundeam la glumele sexuale și de prost gust cu alte glume la fel de porcoase, la fel de “tupeiste”. Mi se părea normal, dar doamna dirigintă mă certa adesea pentru că “bravez în fața băieților” și ar trebui “să îmi schimb atitudinea”. Exista un anumit băiat mai mare, probabil în ultimul an la liceu, care tot timpul avea ceva “dulce” de spus, iar odată mi-a pus mâna pe vagin prin pantaloni în curtea școlii. Aveam 10-11 ani și nu am știut cum să reacționez, am amuțit, iar el pur și simplu a plecat mai departe râzând.
Nimeni nu mă credea când le spuneam vârsta mea reală, credeau că glumesc, în timp ce eu mă simțeam confuză în fața atenției lor; eram un copil și totuși, un obiect sexual. Mi-a luat mult timp să mă rup din vraja în care am fost introdusă de proiecțiile lor bolnave, misogine. În timp ce eram ocupată să îmi înțeleg propria sexualitate și relația mea cu mine în ceea ce privește pubertatea, băieții nu aveau milă de tot acest proces al meu intern extrem de dureros și pe care niciodată nu-l cerusem. Deși mereu mi-am dorit să fiu “o femeie matură și independentă”, nu am făcut nimic ca să-mi fie furată copilăria. Nu era vina mea pentru felul în care arătam și schimbările prin care trecea corpul meu.
În clasa a VI-a sau a VII-a diriginta ne ținuse mai mult după ore să ne spună ceva. Făceam ore după amiază și afară era deja întuneric. Pentru a ajunge acasă trebuia să traversez un parc, însă fix la ieșire era un grup de băieți care mie mi se păreau maturi pe atunci. Unul dintre ei s-a pus în fața mea autoritar, pentru a nu mă lăsa să înaintez, iar prietenii lui i-au imitat gestul. Aveam 12-13 ani și nu știu ce mi-a dat curajul să îl împing din calea mea și să merg hotărâtă mai departe, ca și când nu m-ar fi intimidat cu nimic. Băieții s-au dat râzând, iar eu am fugit gâfâind până acasă, gândindu-mă doar la ce lucruri groaznice aș fi putut să pățesc.
Într-o altă zi din școala generală când mergeam spre clasa mea, eram încă în curtea școlii și ploua când am auzit de departe vocea unui tip cunoscut din liceu care le-a strigat unor copii de vârsta mea să vină spre mine, să mă atace și să îmi rupă umbrela. Vocea lui încă îmi răsună în minte, îi știu încă și porecla și fața, dar nu pot înțelege de ce m-a ales pe mine ca victima acestui bullying. Erau vreo 3-4 alți copii de vârsta mea care i-au urmat orbește ordinele, sărind pe mine, în timp ce eu loveam în jurul meu cu bățul de metal care mai rămăsese de la umbrelă pentru a mă apăra. Cineva putea fi grav rănit, însă eu aveam deja un atac de panică și voiam doar să ajung în clasă, în siguranță. Nu am povestit nimănui despre acest incident.
Tot pe la 12 ani s-a întâmplat ca un fost amic, fratele mai mare al unui coleg de clasă, să își asmută toți colegii de an, trei clase întregi de a VII-a asupra mea, spunând tuturor fetelor cunoscute că eu le jignisem și înjurasem pe la spate. E lesne de înțeles că majoritatea acelor fete îmi erau necunoscute și că habar n-aveam ce se întâmpla când am ajuns în acea zi la școală și în clasa mă așteptau 10-15 persoane pregătite să mă agreseze fizic, fără să le pese de consecințe. Colegii mei priveau pur și simplu cum acele fete mai mari țipau la mine și mă trăgeau de par de față cu toată lumea, în timp ce eu priveam în gol și le spuneam că ce auziseră nu era adevărat. Nu voisem să fug de ele, voisem să le înfrunt pentru a-mi susține nevinovăția. Într-un final s-au săturat să mă tachineze și au plecat, odată cu ceilalți spectatori aduși de ele în clasa mea. L-am auzit pe unul dintre ei spunând “mamă, uite, plânge, ce să zic!” în timp ce pleca, în sensul că era dezamăgit de reacția mea calmă, deloc dramatică la toată scenă care avusese loc înainte de începerea orelor. Nu voi înțelege niciodată de ce acel fost amic al meu hotărâse să îmi joace această “festă”, însă știam că el fusese, iar după ce i-am povestit mamei mele ce se întâmplase, ea a luat legătură cu tatăl lui, iar bullying-ul din partea fetelor respective a încetat. Asta nu înseamnă că nu-mi mai era frică să merg singură pe stradă și că nu mă uitam în toate părțile după fetele puse “să se răzbune” pe mine. Nu a fost doar un episod “copilăresc”, ci putea avea urmări reale, nu ar fi fost prima dată la mine în oraș sau în școală. Nu are rost să înșirui toate amenințările cu bătaia venite de la fete mai mari în contexte și mai lipsite de sens din timpul școlii generale. Din fericire niciuna nu a fost pusă în practică în cazul meu, însă asta nu înseamnă că alte fete au fost la fel de norocoase.
Am fost inclusiv amenințată de un grup de fete mai mari cu doi ani decât mine pentru faptul că în fiecare pauză îmi așteptam fostul amic în fața clasei lui pentru a sta de vorbă și îmi mai plăcea și de un prieten de-al lui, coleg cu ele. Fetele m-au făcut să înțeleg că ar fi bine să nu mai cobor niciodată în apropierea lor și să le las colegul în pace, pentru că “nu se uită el la mine”. Am rămas la fel de mirată în fața acestui grup care mi se părea absurd, dar m-am conformat. Îmi era frică, așa că am renunțat la prietenia mea cu “copiii mai mari”, pe care îi cunoșteam de la o activitate extracurriculară pe care o practicam împreună și unde ne împrieteniserăm.
Din cauza unei poze postate de o prietenă de-a mea pe Hi5 în clasa a V-a, poză în care mă prosteam stand cu gură deschisă lângă un grafitti în formă de penis desenat pe unul din pereții școlii, am ajuns să fiu “cunoscută” și bârfită de liceeni, care mă numeau cuvântul cu C pe la spate, pe oriunde mergeam, chiar și la magazinul școlii. Eram contactată de pe numere și ID-uri de Mess obscure și luată la mișto, deși poza era doar o glumă ce n-ar fi trebuit să ajungă postată pe internet. Prietena mea era mult mai populară și de asta s-a ajuns la nivelul la care, mergând pe terenul de sport în timpul orei de sport, băieții mai mari aruncau cu mingea după mine strigând “loviți pițipoanca!”. Sau când mergeam spre casă și doi dintre ei au venit alergând prin spatele meu și mi-au turnat o găleată cu apă în cap, în timp ce un bărbat care trecea pe lângă mine mi-a zis “bine ți-au făcut”, în timp ce rămăsesem udă din cap până-n picioare în mijlocul străzii. Eram “curvă” și “pițipoancă” pentru că arătam mai matur decât vârsta mea și pentru că refuzam să mă las călcată în picioare, pentru că vorbeam deschis despre sexualitate când se ivea ocazia și pentru că nu îmi era rușine cu corpul meu sau cine sunt. Am refuzat întotdeauna conceptul de “rușine” sau “pudoare”, preferând mai degrabă să mă expun în exces decât să-mi acopăr corpul și gura “cu pioșenie”; consideram asta o formă de cenzură și aveam dreptate.
În clasa a VI-a am avut “primul meu prieten”. Nu îmi plăcea de acel băiat, însă am spus “da” avansurilor lui luându-mă după reacția colegelor mele care erau impresionate de faptul că un băiat mai mare venea să mă caute la ușa clasei pentru “a mă peți”. Eu aveam 12 ani și el 14, iar după vreo două săptămâni de vorbit pe Mess și pupat în curtea școlii, el insista că vrea să ne pierdem virginitatea împreună. Eu știam că nu trebuie și nu vreau să fac acest lucru, însă nu știam cum să îl refuz direct. Din fericire, nici nu s-a ivit vreodată ocazia de așa ceva, de a încerca să mă constrângă fizic să facem sex, căci am hotărât să mă despart de el printr-un mesaj din alt motiv. Acest băiat de 14 ani încerca să convingă “o fată bună rău” de 12 ani să facă sex cu el pe motivul că “altele sunt sparte din clasa a V-a” și “oricum nu rezișți mai mult de clasa a VIII-a” (nu că ar conta, dar n-a avut dreptate).
Nu îmi vin în minte toate dățile în care fete pe care la un moment dat le considerasem prietene mă numeau “curvă” în față și se fereau de mine, deși nu făceam nimic ieșit din comun, ci doar purtam o mască de duritate menită să mă apere de astfel de prădători. Da, mă prefăceam că știu ce fac, că știu “ce vor băieții”, răspundeam deseori la flirturi și făceam tot posibilul să le arăt că nu mă simt intimidată de ei, că mă simt foarte confortabil în propria piele, deși începusem de mult să am probleme de “body image”, mă considerăm prea grasă și încercăm să țin diete, să mă înfometez sau să port sutiene cu push-up pentru că “sânii mei erau deja lăsați”.
Până la vârstă de 12 ani știam deja o grămadă de lucruri despre sex și sexualitate; vorbeam cu băieți pe video pe Messenger, uneori chiar străini, deseori maturi. Acei pedofili îmi spuneau că mă iubesc și că vor să le arăt “țâțele”. Eu nu arătam nimic din ce voiau ei, mi se părea amuzant să îi văd cât de încântați sunt să-mi vadă fața de copil în acel joc pervers, fără să îmi dau seama că participam la propria mea obiectificare sexuală și mă puteam chiar pune în pericol. Cred că făceam asta pentru că simțeam nevoia înțelegerii unui adult în ceea ce privea manifestările mele sexuale instinctive, însă deloc în acel sens – de ce adulți în toată firea cereau așa ceva online de la un copil? Nu eram singura de vârsta mea care trecuse prin această dezvoltare precoce, lucru care poate părea surprinzător pentru mulți. Treceam însă toate prin aceeași experiență degradantă a eului nostru, care ne-a făcut să șchiopătăm groaznic în înțelegerea identității noastre, sunt convinsă.
Prin prisma celor ce se spuneau despre mine, lucruri venite din partea unor necunoscuți cât timp eu eram în școala generală, știam următoarele: 1) că sunt “bună rău”, dar și 2) “o curvă”. Nu știam de ce sunt numită astfel de fete și de băieți deopotrivă, având conotații diferite în funcție de gen, însă cuvântul mi s-a întipărit în minte încât am ajuns să îl cred și să mi-l asum, neștiind ce altceva pot face. Eram un copil virgin care se pupase cu doi băieți pe buze până la vârsta de 12 ani, care uneori purta haine mulate prin care i se vedeau fundul și sânii abia formați, speriat de ce surpriză va mai avea parte în ziua respectivă la școală – dar eram “o curvă mică”. Pe pereții clasei, în spatele sobei (da, aveam sobă în clasă), erau scrise lucruri la fel de urâte despre mine. Diriginta știa despre ele, cât și despre grupul mare de fete care veniseră cu intenția de a mă bate în clasă, însă nu luase nicio măsură și îmi dăduse de înțeles că problema e la mine. De atunci m-am conformat și n-am mai cerut ajutorul niciunei autorități pentru probleme care țin de sexism și bullying.
Fast forward în liceu, mi-am pierdut virginitatea abia în ultima zi înainte de clasa a XI-a cu un coleg de clasă pe care aproape că îl implorasem să mi-o “ia”, fiindcă mă săturasem să fiu bullied și să mă simt inferioară altor colege care deja nu mai erau virgine. A fost atât peer pressure, cât și dorința de a “scăpa odată de asta”, pentru că mi se părea că deja așteptasem prea mult. Am găsit în dezvirginare o sursă de putere, așa că “i-am dat” virginitatea mea acelui băiat cu care am rămas într-o relație groaznică de 11 luni pentru că nu știam cum să mă rup de “primul” (și cred că-mi era teamă să nu aud iar cuvântul cu C, să simt că iar făcusem ceva greșit cu corpul meu).
După ce m-am despărțit de el, m-am îndrăgostit pe bune de un alt băiat, care însă mi-a frânt inima și mi-a spus celebra replică “nu poți face femeie de casă dintr-o curvă”. Asta m-a rănit pentru că era important pentru mine să fiu “wife material” atunci, să fiu privită drept “o fată serioasă”, și nu “o curvă”, cum mă numise el, cel de-al doilea tip cu care făcusem sex până în acel punct al vieții mele. Aveam 17 ani. Am suferit mult în urmă acelui cuvânt, din nou, și m-am judecat și detestat pentru ca în cele din urmă să nu îmi mai pese și să îmi continui explorarea în domeniul sexualității după bunul meu plac și instinct.
Așa am făcut și nu am mai avut vreo remușcare după, pentru că rapoartele sexuale începuseră să aibă loc după regulile impuse de mine, deci nu aveam de ce să mă plâng. Sexul a fost consimțit până la 20 de ani, când unul dintre foștii mei prieteni, un psihopat în toată regulă, m-a violat. Am descris scena într-o poezie și nu vreau să întru în detalii. Spun doar că mi-a luat foarte mult timp să spun faptului pe nume, să numesc ce s-a întâmplat “viol”, pentru că înainte mă îndoiam de acest aspect, pentru că el mă convinsese să spun și să cred că nu era vorba de așa ceva. A fost totuși un viol în toată regula și când am realizat în sfârșit ce mi se întâmplase, am încercat să îi avertizez pe cei din jurul meu în privința lui. Băiatul a fost coleg de facultate cu mine trei ani de zile. Încă am coșmaruri cu el, după ce am fost împreună cu multe despărțiri vreo șapte luni.
Singurul răspuns corect la întrebarea “de ce te-a violat?” e “pentru că a vrut”, iar singurul contraargument valabil la “de ce ai rămas cu el?” e “bărbații nu ar trebui să abuzeze femeile indiferent de circumstanțe”.
Acolo s-a încheiat permisivitatea mea în materie de sexualitate. Nu am mai fost confuză și nu m-am mai lăsat condusă de viziunea nimănui asupra corpului meu, însă, din mai multe motive, nu am nici cel mai funcțional libidou. Am spus toată această poveste pentru a-i putea urmări firul de la început, punctând elementele cheie din dezvoltarea mea ca femeie – elemente puternic impactate de purtarea masculină, de sexism și agresivitate. Iată de ce trebuie să avem mare grijă la gânduri și vorbe în ceea ce privește fetele. Întreaga lor viață este afectată de lucruri considerate normale precum obiectificarea, catcalling-ul și încercarea de “a convinge” insistent o femeie să “ți se ofere”. Fetele care sunt tratate ca obiecte sexuale din primele stadii ale dezvoltării lor duc o luptă extrem de grea pentru a nu avea aceeași opinie despre ele însele. Este multă suferință la mijloc în încercarea de a-ți da seama de identitatea ta sexuală, cât și ca om. Lucrurile descrise sunt traume pe care încă încerc să le procesez, chiar și după zece ani. “Glumele” lasă urme adânci, jignirile și mai și.
Copiii trebuie protejați, fetițele trebuie protejate. Sunt sigură că nu am fost singura care s-a dezvoltat înainte de vreme, fără voia mea. Societatea trebuie să fie blândă, adulții trebuie să educe, profesorii trebuie să ofere susținere, nu să te trateze ca pe un “copil-problemă”, ca pe o “depravată” – cum mă privea pe mine fosta mea dirigintă din școala generală. E îngrozitor să îmi amintesc toate fricile pe care le căram cu mine în timp ce trebuia să zâmbesc și să accept comentariile despre corpul meu ca fiind complimente. Mi-a luat mult timp să mă accept și să mă înțeleg, iar ce am povestit aici e încă nimic din tot sexismul de care are parte o fată pe parcursul vieții ei.
Povestea mea nu e unică, nu e “o excepție”! Am văzut cu ochii mei fete trecând prin traume asemănătoare, orice fată se poate regăsi în această formă de sexism cu care suntem obișnuite de mici.
Am fost “norocoasă”, nu am pățit niciodată ceva extrem de grav, deși aș fi putut – există și lucruri ireversibile făcute de bărbați care urăsc femeile împotriva lor. Violul nu e doar penetrarea fizică, e și penetrarea mintală – simți cum violatorul răpește ceva esențial din tine, ceva ce ar fi trebuit să îți aparțină doar ție, la care nimeni să nu aibă acces sau doar cei aleși de tine explicit, iar el îl ia cu forța. Nu am fost lovită de vreun bărbat, însă am fost bruscată fizic și mi-a fost frică. Cu tot focul meu mocnind pe interior, cum mă pot eu apăra de forța fizică a unui bărbat, chiar și cel mai plăpând dintre ei? În Vama Veche trebuia să strig și să mă fac că-i lovesc cu pietre pentru a scăpa de cei care veneau să se așeze lângă mine pe prosop, în plină zi sau mă abordau plini de curaj, de parcă să spun “nu” nici n-ar fi fost o opțiune. Ca să scapi de ei trebuie să faci pe nebuna, aparent e singurul fel în care te pot desexualiza temporar în viziunea lor – apoi le place să te sperie și mai tare, se hrănesc cu furia noastră.
Iubiții pe care i-am avut în ultimii ani, după cel de la facultate, nu au putut să mă înțeleagă când izbucneam în plâns dacă mă imobilizau pentru a mă gâdila în joacă. Nu mai pot fi țintuită pe pat fără să retrăiesc scena din “acea noapte”. E prea clară, prea vie, prea grăitoare pentru mai multe fete decât ne putem imagina.
Trebuie să combatem sexismul sistematic. Trebuie să eliminăm complet din vocabular cuvântul cu C. Trebuie să învățăm băieții să respecte fetele, să nu mai pună o barieră între noi și ei, fiindcă suntem la fel de umane. Să nu ne mai sexualizeze corpurile până în punctul în care se întreabă dacă atunci când porți un OB te exciți. Să înțeleagă cum funcționează corpurile noastre și să nu mai facă glume despre PMS. Menstruația e o traumă în sine, mai ușoară sau mai dură, în funcție de fiecare fată, și nu e deloc plăcut să se râdă de tine când ești îndurerat și cu forțele scăzute. Părul de pe corp este normal și natural. Fetele nu îți datorează nimic, nici corpul lor, nici atenția. Respectă limitele. “Nu” înseamnă “nu”, nu trebuie spus de două ori. Orice ai face, nu pune agresiv mâna pe o fată. Respectă-i spațiul personal. Nu o striga pe stradă, nu comenta, indiferent cât de atrăgătoare ți se pare. Ne speriați, pentru că nu știm de ce sunteți în stare dacă îndrăznim să vă întoarcem privirea. De câte ori nu merg cu cheile în palmă spre casă, chiar și ziua, uitându-mă în toate părțile pentru a mă asigura că nu mă urmărește nimeni. Chestiile astea sunt reale și au devenit obiceiuri instaurate de cultură. Trebuie eradicate!
Nicio femeie nu e “curvă”. Cuvântul a fost inventat de bărbați sexiști pentru a ne jigni atunci când căutăm aceeași plăcere ca și ei; e folosit de asemenea atunci când un bărbat nu obține ce vrea de la noi – iar asta e mai mult decât just! Nimic nu ți se datorează vreodată de la nimeni!
Nicio copilă nu e femeie. Foarte important, vă rog, țineți cont de vârstă. Lăsăți minorele în pace, indiferent cât de mature ar arăta, cât de “sexy”. Fiți responsabili! Sunt încă niște copii în corpurile alea dezvoltate și trebuie să își trăiască propria perioadă cu persoane de vârsta lor. Nu mai vânați “fragilitatea, inocența, frăgezimea”. Ocrotiți fetele tinere și ocrotiți orice femeie fiindcă niciuna nu merită să fie abuzată.
Nu ne judecați corpurile, fiecare corp e diferit. Nu ne comparați între noi pe temeiul asta. Fiecare are preferințe, atât, dar preferințele nu sunt standarde. Există o gamă largă de “body types”, nimic nu e greșit la o femeie dacă nu atinge idealul care e la modă acum. Încercarea de a te supune normelor te distruge fizic și psihic. Nu mai puneți această presiune pe noi și realizați că la rândul vostru sunteți manipulați de mass-media și atât.
Nu există “femei de casă” și “vagaboante”. Există femei interesate de o relație pe termen lung și femei care caută orice altceva, ambele la fel de valide. Ce este mai exact o “femeie de casă”? Contemplați. Nu există. Rolul femeii în viața unui bărbat este același ca al unui bărbat în viața unei femei (într-o relație heterosexuală): să se respecte, înțeleagă și iubească reciproc. Atât.
Mai sunt multe lucruri de menționat vizavi de traume, frică și frustrare cauzate de misoginism cum ar fi atunci când un adolescent de etnie rromă și-a pus palma în jurul vaginului meu în timp ce purtam o fustă și treceam pe sub un pod spre casă. Erau mai mulți băieți în gașcă care râdeau, ce puteam face decât să merg mai departe simțindu-mă umilită, înjosită și efectiv neputincioasă? Sau când un alt fost amic, după ce petrecuserăm mai mult timp împreună zilnic, și-a confesat sentimentele față de mine; după ce l-am refuzat politicos și blând, la vreo două zile mi-a trimis un mesaj lung în care mă anunța că eu fusesem “prea nesimțită”, iar el “prea drăguț” și că sunt, bineînțeles “o curvă”. Problema era că acel fost amic știa unde stau și unde muncesc, așa că îmi era de două ori mai frică să fac drumul acasă-muncă cu gândul de a nu da de el și, eventual, “alți băieți de-ai lui”. Sau când, la petrecerea de Crăciun organizată de fosta firmă unde lucram, nu puteam merge pe ringul de dans pentru că mulți angajați de sex masculin, bărbați trecuți de 30 ani cu familii și copii, erau beți și voiau să pună mâna pe mine, să “dansăm împreună”, țipau la mine, trăgeau de mine. Când m-am plâns de acest fapt manageriței mele, ea mi-a spus că “așa sunt bărbații, se bucură și ei de puțină libertate de acasă”. M-a scârbit nespus de mult să văd o femeie luându-le apărarea, scuzând un astfel de comportament animalic.
Cu toții suntem victimele sexismului sistematic, însă nu avem nicio scuză să nu încercăm să ne identificăm propriul misoginism internalizat și să ne schimbăm felul de a gândi și a trata femeile. Nimeni nu este “feminista perfectă”, niciun bărbat nu este “complet non-misogin” – e o luptă zilnică aceea de a ne aduce gândurile inconștiente în conștient și a contribui astfel la împuținarea suferinței și umilinței trăite de femei pe parcursul unei vieți. Toți avem un rol în asta și trebuie să ne facem partea, să nu mai negăm realitatea acestor traume trăite pe nedrept de orice femeie. Nimic din acest abuz nu mai trebuie tratat ca normalitate. În 2020 nu mai tăcem, iar poveștile noastre trebuie spuse pentru a ne găsi astfel forța una în cealaltă și a continua cu solidaritate aceste demersuri înspre schimbare.
Eu v-am prezentat imaginea unei copile care a fost foarte dezechilibrată de lucruri pe care nu le putea controla și care au venit din toate părțile. Abia acum mi-am găsit vocea pentru a exprima toate aceste lucruri. Haide să nu mai perpetuăm asta, să nu mai creștem copile menite “să își revină” din experiență traumatică a unei copilării furate, care trebuie să își facă singure ordine în suflet după. Haide să fim umani.
Un gând despre „Cum distruge misoginismul identitatea? Povestea mea.”