Diavoli Fragili, recenzie

Comandă cartea de pe Elefant la reducere sau de pe Libris cu transport gratuit. 

Diavoli Fragili este categoric cel mai bun roman al lui Radu Găvan de până acum și cel care îi pune cel mai bine în evidență geniul, față de Exorcizat și Neverland. Mi-ar plăcea să nu fie vreodată nevoie de vreo dramă exterioară, așa cum relatează el în carte, pentru ca meritele acestui autor să fie recunoscute cel puțin la nivel național.

Pentru mine, este singurul roman pe care l-am citit și după aceea am stat să pun numele și faptele pe hârtie pentru că am vrut cu tot dinadinsul să nu rămân doar cu stările create de autor – fie ele cât de profunde și marcante; câțiva au spus că este suficient să citești cartea iar apoi să nu-ți mai pui întrebări legate de lumea în care ai pătruns, dar eu nu am putut accepta așa ceva așa că am făcut propriile cercetări pentru a putea pune evenimentele cap la cap. În cele zece părți ale romanului, Găvan a amestecat o multitudine de stiluri și fire narative, greu de descâlcit la prima vedere, al căror sens îl descrifrezi mai degrabă instinctiv și privite printr-un filtru emoțional, mai degrabă decât să încerci să folosești logica. Deși pare absurd să menționez „filtru emoțional” când vine vorba despre o asemenea carte, am înțeles cu ușurință de ce nu este niciun fel de descriere directă pe coperta IV: Diavoli Fragili este o lectură ce trebuie experimentată pe cont propriu, nu te ajută la nimic să ți-o povestească altcineva. Iar pentru că până și în interiorul cărții ni se spune faptul că literatura este făcută pentru a fi interpretată subiectiv, iată ce am reușit eu să descopăr după parcurgerea acestei cărți cât mai în detaliu:

Avem un personaj principal pe nume Filip Romain, scriitor român contemporan ce se află în închisoare pentru uciderea soției și fiului său. Acesta a publicat trei romane: Ploile, Malchance și Lacul, lucrând în continuare, undeva într-un timp și spațiu propriu, la cel de-al patrulea roman al său: Diavoli Fragili. Mulți au remarcat dedublarea cunoscutului autor în pielea unui alt personaj pe care eu l-am numit „Scriitorașul” iar eu am toate motivele să fiu de acord cu ei. Pe parcursul lucrării lui Radu Găvan, o mare parte din poveștile inventate de așa zis-ul Filip Romain sunt relatate din senin, fără să poți face deseori legătura între ele și acțiunea din partea anterioară a romanului. Ce au toate în comun? Întunericul și manifestarea sa: un lac pe fundul căruia se află o cameră din care dacă ieși, nu mai ești același om, copii sau babe care-ți șoptesc să faci lucruri îngrozitoare, șerpi care ți se plimbă pe sub piele și tot felul de astfel de lucruri. Aici deja mi s-a părut că poate începe o paralelă între Filip Romain și însuși Radu Găvan, dar nu vreau să trec de porțile ficțiunii.

Acțiunea propriu-zisă are loc în cadrul acestor povești care se intercalează la un moment dat, încât nu mai poți face ordine printre ele, însă consider că scurtele narațiuni sunt perfecte în ele însele, fără să aibă neapărat nevoie de o legătură cu restul romanului. Partea mea preferată și cea în care stilul de până acum a lui Radu se regăsește cel mai mult este atunci când Scriitorașul apare în poveste, cam pe la jumătatea romanului; este cel mai lung fir narativ dus într-un fel până la capăt, cu care ne reîntâlnim în mod extraordinar mai spre sfârșit. De asemenea, am adorat interviul dat de Romain pentru revista Artist, despre care n-am știut ce să cred la început, așa că printre primele mele gânduri a fost și faptul că viziunea sa artistică sună foarte tare cu ceva ce ar spune Radu. Numele de bază pe care le-am regăsit în Diavoli Fragili sunt următoarele, și ați fi surprinși să aflați că există chiar și legături biologice între ele (însă nu voi spune care, desigur): Adam, Victor, Charles Mapete, Eduard. Într-un fel sau altul, aproape toate personajele sunt legate între ele printr-un fir magic, care aduce în discuție subiectul principal al cărții: literatura. Nu, nu este vorba de o carte propriu-zisă, cum cred că este lesne de înțeles, ci mai degrabă de condiția scriitorului și demonii săi. Cred că Diavoli Fragili poate fi de asemenea privit și ca un manual de scriere foarte abstract, căci Radu a oferit multe dovezi pure în privința creării unui fir narativ în mintea unui scriitor adevărat: de la ce pornești și unde ajungi și cum acest cerc mistuitor, acest blestem al artei nu încetează de fapt niciodată, până nu dai totul afară din tine.

Câți dintre autorii voștri preferați nu au spus că au visat mai întâi întreaga acțiune a romanelor publicate? Visele sunt cea mai simplă și am ajuns să cred, una dintre cele mai comune forme de inspirație, ca un demon care se naște în tine și vrea neapărat să fie adus la viață. Acest gen de naștere este ca un laitmotiv ce se tot repetă pe parcursul romanului, împreună cu pornirea bine-cunoscută și exploatată de Găvan în primele sale lucrări publicate și anume, violența complet lipsită de rațiune, sub forța căreia personajele comit crime odioase și aproape demonice. Cred că titlul în sine se referă la ușurința cu care oamenii renunță la sănătatea lor mintală în favoarea alegării după bani sau faimă sau chiar a unor dorințe mai profunde pe care nu sunt în stare să le îndeplinească sau controleze; fragili suntem cu toții datorită naturii noastre, a felului în care am fost concepuți.

Aș putea spune că există și niște influențe marca Flavius Ardelean, căci mulți dintre acești „diavoli fragili” de care s-a tot legat indirect autorul ajung să pătrundă într-o sferă dezgustătoare a ființei umane, fiind cu un pas în suprarealism, desigur, iar acest ritm se tot continuă la nesfârșit în universul creat. Roberto Bolano este de asemenea menționat foarte des, însă știam dinainte că Radu și-a format o pasiune pentru acest scriitor pe care trebuie neapărat să-l citesc în viitorul apropiat.

O altă observație pe care o pot face fără să distrug misterul este faptul că începutul și sfârșitul se completează într-un fel unul pe celălalt, chiar dacă direcția urmată de întunericul menționat și de care toate personajele au fost atinse nu este și de fapt, ar fi imposibil să fie schimbată – o parte foarte realistă a romanului, căci aceeași regulă se aplică și în viață. După cum s-a mai spus, condiția scriitorului subapreciat a fost exploatată în principal și e subiectul care se bucură de cele mai multe detalii, însă în niciun caz Radu Găvan nu s-a oprit aici și a reușit să facă un lucru extrem de important și anume, chiar a dat viață poveștii sale – s-a născut din întuneric la fel ca oricare alt lucru de valoare de pe acest Pământ. Cred că este una dintre cele mai reușite transpuneri ale unei minți geniale pe hârtie din câte am citit vreodată și mă bucur enorm că îi aparține lui Radu Găvan care a depășit toate așteptările create până în prezent.

El a reușit în aceeași măsură să se pună în pielea tuturor personajelor, trecând de la stări de profundă autocompătimire, la nebunia unui criminal în serie; de la o relatare la persoana a III-a printr-o voce foarte seacă, la povestirea la persoana I, plină de vervă și implicare emoțională. Stilul său este ireproșabil iar structura acestei cărți, ceva extrem de nou și plăcut pentru mine. De ce ar trebui să citiți Diavoli Fragili? Pentru că trebuie să recunoașteți la rândul vostru acei demoni în propriul sine. Radu a oferit atâtea personaje diferite cu care se poate empatiza, chiar dacă poate de la o distanță mai mare. Undeva, pe acolo, trebuie să existe și acel demon pe care îl aveți închis în suflet și minte, undeva trebuie să se nască dorința de exorcizare. Nu suntem toți artiști, așa că poate un om obișnuit nu ar înțelege care e treaba cu demonii, însă categoric artiștilor li s-ar potrivi cel mai bine această lectură; indiferent unde te-ai afla pe drumul vieții tale, la care etapă ai reușit să ajungi până acum, Găvan îți explică ce urmează să (ți) se întâmple și cum tu trebuie să nu-i lași niciodată să câștige împotriva ființei tale. Sinceră să fiu, felul prin care înveți acest lucru este tocmai prin exemplul negativ al tuturor personajelor, care se lasă mânate de aceste chemări interioare, chiar și când își dau seama că nu ar trebui să le urmeze.

Diavoli Fragili are absolut de toate: înflorituri, povești tragice din trecut care să ne explice cum au ajuns X și Y să-și unească destinul, elemente comice pe alocuri, mult întuneric și poate puțină ironie, dar, mai ales, are răspunsuri la întrebări pe care poate nici nu ai îndrăznit să ți le adresezi. Romanul vorbește despre singurătate, cea mai profundă ce poate fi simțită vreodată de un om; vorbește despre crime și teamă, despre monotonia înnebunitoare din viața multora care au ajuns să piardă orice motiv pentru a mai trăi. Diavoli Fragili poate vorbi, în definitiv, despre orice ai tu nevoie să auzi – acoperă toate subiectele legate de partea aceea a sufletului uman pe care nu ai vrea să o vadă nimeni în tine, dar care ne macină uneori pe toți. Personal, eu cred că este o adevărată operă de artă și mi-aș dori doar ca din ce în ce mai mulți oameni să-l citească pe Radu, fiindcă nu sunt mulți scriitori care să meargă atât de departe în propriul sine precum a făcut-o el, mult prea puțini ar avea curajul să se exorcizeze astfel.