Am strigat ca o majoretă când am prins imaginea din mai aproape, cred că îl descifram mai ușor pe Nietzsche în facultate când habar nu aveam de filosofie. Nada e linia de finish a lucrărilor lui Andrei pentru mine; le-am citit ghidată de instinct, cumva într-o ordine mai cu sens decât cea cronologică.

Din punct de vedere emoțional, nimic nu poate depăși Expectativa luminoasă pentru mine (poate doar partea a III-a din Adevăratul băiat… – insist că este artă desăvârșită), chiar dacă găsesc Ultima familie tradițională perfectă din punct de vedere tehnic. Totuși, Nada m-a sfărâmat de la primele cuvinte, mai ceva ca un roman. Andrei a început cu un re-make la Tatăl nostru și a încheiat tot cu imaginea unei entități care „a investit în noi crezând că omul e un semizeu”. Între cele două, conținutul balansează cu greu furia transformată în frustrare și începutul unui dram de gingășie care se va concretiza mai târziu în procesul autorului.

Cred în continuare că lecturile potrivite ne găsesc la momentul potrivit; „Vreau mai mult. Sunt singurul care contează” (Proiecție) este unul dintre acele versuri care definesc volumul, dar te pot și lovi în plex – cât de des ajungem la o asemenea concluzie, formulată atât de vehement? Ar trebui ca voalul pufos al lumii care promite iubire și lumină să se fi crăpat puțin. Pentru personajul de aici a fost mai mult vorba despre „vara psychobitch” și „cineva ne dă mereu jos de pe bicicletă”… ca să nu mai zic de „sadicul perfect/nu mă mai duc pentru nimeni nicăieri niciodată”. Poezia decizii bune are darul să îți provoace suferință și dacă ești în luna de miere cu iubirea vieții tale.

Sigur, regăsim și glumițele tipice, „premiul cel mare (…) rățușcă de plastic” (passive voice) sau, preferata mea, „i feed him rumeguș and horseraddish” (positive. comparative. superlative), dar registrul din Nada pare a fi cel mai întunecat dintre toate celelalte volume. Poeziile „de dragoste” din el sunt de fapt o descriere a rupturii interioare inevitabile – saltul pe care trebuie să-l facem cu toții în procesul de devenire; de exemplu, radar love lizard ar putea fi un scurtmetraj în sine, unul foarte trist cu flori sintetice, păreri de rău și apropiere forțată. În cuvintele terapeutului meu, „toți ne dorim să ne întoarcem în uter”, sintetizăm acest „acasă” dintr-o nevoie intrinsecă de a ne regăsi pe noi.

O poezie cu adevărat despre iubire din acest volum este Nada Surf (pg. 31) – „Nu poți scoate pe cineva din starea asta cu imagini,/sclipiri reci, instrumente chirurgicale./Trebuie să stai acolo cu el. Stai naibii cu el.” Când nu avem acel eu înverșunat al „hedonistului necunoscut”, întâlnim reversul medaliei, ca în înainte de big-bang („simt că am puterea de a face lucrurile să se întâmple”); nu-mi dau seama daca e ceva specific lui Andrei sau poeziei în general, dar tocmai această tindere spre mai mult, spre absolut, este ceea ce mângâie și salvează în artă – atât pe scriitor, cât și pe cititor.

Nada e plină de imagini puternice, originale, analogii specifice lui Andrei și abundă în intensitatea emoțională pe care mi-o doresc de la orice citesc. Puncte în plus pentru că a descris teama mea cea mai mare în ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară. Și pentru că a menționat șerpi morți. Dacă nu l-ai citit încă și crezi că știi ce e poezia contemporană bună… brace yourself.