Despre ce vorbim când vorbim despre iubire mi-a fost recomandată pentru a înțelege mai bine care e faza cu proza ultra scurtă, de câteva sute de cuvinte. Raymond Carver este aparent un nume greu în acest tip de literatură, profesor universitar care a ținut multe cursuri de creative writing, dobândindu-și gloria prin volumele publicate în anii ’70 și ’80. După această lectură, sunt la fel de confuză.

Povestirile vizează personaje foarte similare între ele: bărbați între două vârste pasionați de vânătoare, femei care s-au săturat de ei, copii care suferă consecințele. Se pare că Raymond a fost foarte apreciat pentru că a introdus limbajul colocvial în texte. Nu am suficiente informații despre contextul său, așa că mă raportez mereu la Salinger, care a publicat mai devreme; da, și povestiri, la fel ca Truman Capote, cu geniala Acum ne despărțim, tot înaintea lui Carver. Nu văd inovarea pe care acest ucenic al lui Cehov ar fi adus-o.

Sigur, cum e cazul la toți autorii, unele povestiri sunt mai bune decât altele. Începe în forță cu De ce nu dansați?, o povestire destul de anticlimactică, dar care creează o stare, propune un scenariu atipic – un bărbat își recreează sufrageria în curte. Chioșcul ne prezintă o ceartă conjugală, poate chiar ultima pe care cei doi o au; scenele îmi amintesc de începutul filmului The Shining. După mai multe povestiri cu bărbați care își înșeală nevestele, altă temă majoră a volumului, avem Baia, povestirea mea preferată – juxtapunerea dintre tortul de ziua copilului și micuțul aflat în spital mi-a plăcut foarte tare. După blugi e o povestire simpatică, ceva mai lungă, despre un cuplu vârstnic care merge să joace bingo; și aici există o juxtapunere drăguță între lejeritatea tinereții și teama de moarte.

Carver pare că a făcut o legătură între Le spun fetelor că plecăm și Atât de multă apă atât de aproape de casă. Recunosc că ambele titluri îmi plac, dar conținutul nu m-a impresionat prea tare; tânără ucisă cu bestialitate și persoana care o găsește, mi-a amintit de una dintre povestirile lui Ali Smith, cu un peisaj rural similar. Al treilea lucru care l-a terminat pe tata mi-a amintit de începutul din Platforma lui Houellebecq; continuarea pare însă a fi scrisă de William Faulkner (Zgomotul și furia). Liniștea mi-a amintit de o poezie din American Experience, totul are loc într-o frizerie, dar este chiar mai anticlimactică și mai abstractă decât prima povestire din volum. Mecanica pentru toți este o copie odioasă a unei copii: știam această povestire de la cursul de cultură și civilizație germană din liceu – ce se întâmplă când două persoane se luptă fizic pentru un bebeluș.

Totul se lipise de el este cea mai wholesome povestire de aici; iată un bărbat care nu e toxic. Nu în sensul în care literatura n-ar trebui să prezinte realitatea, dar toate celelalte personaje masculine ale lui Carver sunt extrem de primitive. Povestirea care dă titlul volumului, penultima, este probabil cea mai lungă și ne arată un dialog între două cupluri, cum am regăsit la Barnes în Puls (alt volum excelent de proză scurtă). De aici mi-a plăcut finalul. Ultima povestire, Și încă ceva, putea să lipsească; tema repetitivă a bărbatului furios și/sau bețiv care e izgonit de acasă de soție a fost repetată deja de prea multe ori în textele anterioare.

Carver scrie foarte plat ceea ce, da, putem spune că oferă naturalețe, dar nu impresionează în vreun fel. Am citit destul de puține volume cu povestiri, majoritatea chiar anul acesta, dar se pare că le-am nimerit pe cele mai de soi. Prin urmare, rămâne pentru mine un autor care nu încântă nici prin stil, nici prin idei, astfel că nu mai rămâne nimic. Sunt în căutare de modele literare, în special în ceea ce privește proza scurtă, atât de căutată astăzi. Cel puțin prin acest volum, nu am găsit ce aveam nevoie.