Dezamăgirea față de Eat the World a Marinei m-a lovit încă de când am deschis volumul – pre-comandat din încântare de pe Amazon, la un preț exorbitant, cum altfel, și de o calitate jalnică, chiar și în format hardcover; aveam pretenții de la Penguin Books. Cartea se vrea a fi o experiență în sine, cu ilustrații și cuvinte aranjate într-un anume fel în pagină, astfel încât poemele să exprime cât mai clar intenția din spatele lor.

Am mai citit anul acesta volumul de poezii al lui Halsey și am trăit un sentiment similar, dar acum, după ce am înțeles cum arată poezia contemporană de calitate, am argumente mai puternice. Eat the World e pe alocuri mai slabă decât lucrările lui Rupi Kaur. Singura artistă-cântăreață care nu m-ar putea dezamăgi în viața asta și nici în alta este Lana del Rey, după cum a dovedit-o deja prin Violet bent backwards over the grass; cu siguranță nici Taylor Swift, după opera de artă care este albumul TTPD, nu ar face-o. Pornind de la Halsey și Marina, am câteva comentarii de făcut.

Am stat mult pe Tumblr între 2013-2015, perioada sa de glorie. De acolo am căpătat pasiunea pentru aceste artiste pop divinizabile prin muzica lor atât de relatable pentru adolescenți – toate au comunități care au crescut odată cu ele și le urmăresc în continuare; și eu le ascult încă muzica veche (mai puțin pe cea nouă). Tocmai din acest motiv, pe baza melodiilor lansate și conceptelor din spatele videoclipurilor, am fost mai mult decât încântată când the Marina Diamandis a anunțat lansarea acestui volum de poezii. M-am prins de la început că nu voi fi prietenă cu textele sale.

Pe lângă lipsa calității hârtiei, care îngreunează foarte tare lectura, am realizat că e vorba despre același stil narativ, autobiografic, care în sine nu este deloc un stil poetic. Atât Halsey, cât și Marina au scris poezii în aceeași formă în care își scriu melodiile, cu deosebirea că versurile puse pe muzică sunt mult mai bune decât ce le-a ieșit în volum. În Eat the World Marina ne povestește întreaga sa viață – from zero to hero sau nu chiar, căci sfârșește pe un ton autocompătimitor care îmi e foarte cunoscut: suferința femeii adulte care nu reușește deloc să se împace cu sinele său copil și simte astfel cum trece viața pe lângă ea. Cu toate acestea, încearcă din răsputeri să se tragă din groapă.

Nu mesajul transmis este de condamnat, ci forma. Înțeleg că în America modernă (Marina s-a mutat de ceva timp în LA, pe care îl tot omagiază ca un om proaspăt mutat în București din provincie) încurajează această formă de poezie explicită, nemuncită, pur autobiografică, dar eu vin după câteva lecturi în care a trebuit să recitesc de trei ori și să caut 5 cuvinte în dicționar pentru a mă asigura că înțeleg cu adevărat ce am în fața ochilor. Nu pentru că poezia trebuie să fie ceva inaccesibil, criptat, doar pentru cunoscători, dar nici în extrema cealaltă: atât de simplu, un șir al gândurilor care rimează și poate ajunge la oricine. Marina ne-a oferit ceva comercial, nici măcar la fel de profund sau poetic precum muzica sa.

Mi-a plăcut doar poemul Sex Robot, din care voi atașa o pagină.

Chiar dacă problemele și abordarea spirituală pe care Marina le are îmi sunt comune și proprii, acest lucru nu este nici pe departe suficient pentru ca Eat the World să poată fi numit un volum bun. Sper să fie ultima dată când mai cad în această capcană – este o cale lungă de la a fi textier la a fi poet și mi-ar plăcea ca astfel de volume să nu fie încadrate în același gen cu ale celor care chiar au studiat și muncit pentru arta lor lirică. Cu riscul de a suna elitistă și holier-than-thou, cu excepția aspectelor autobiografice pe care le poți descoperi despre Marina, cartea este o pierdere completă de timp.